Laudaţio

 

LAUDATIO

 

rostit cu prilejul decernării titlului de

„DOCTOR HONORIS CAUSA”

pentru ACAD. MIHAI CIMPOI

(mai 2006)

 

 

Universitatea noastră se află astăzi în sărbătoare. Nu numai pentru că ea sărbătoreste zilele acestea 15 ani de la înfiintare, dar si pentru că avem printre noi un oaspete de seamă, un sol al Republicii Moldova, unul dintre cei mai străluciti cărturari pe care i-a dat acest pământ românesc, acad. Mihai Cimpoi. Domnia sa vine printre noi aureolat de o faimă de necontestat, aceea de important critic si istoric literar, de eminescolog si de blagolog reputat, dacă putem spune asa si în acelasi timp de mare prieten al adevărului, om de opinie fermă si de mare curaj, a cărui voie s-a făcut auzită mereu si în orice împrejurări, atunci când a fost vorba de destinul prezent si viitor al neamului său. Poate tocmai de aceea, aici, în cetatea Mari Uniri, pretuirea de care se bucură luptătorul national Mihai Cimpoi, luptătorul cultural si militantul pentru unitatea tuturor românilor este unanimă si plină de spornice credinte.

Si pentru că avem în fată un om cu totul deosebit, permiteti-mi să arunc câteva „lumini modelatoare”, cum si spune sărbătoritul, în biografia plină de evenimente social-politice a oaspetelui nostru.

S-a născut la 3 septembrie 1942, în comuna Larga, jud. Edinet, din părinti tărani, veniti aici de la Horodistea-Botosani. A urmat studiile în satul natal, apoi Universitatea de Stat din Moldova (1960-1965), perioadă în care a îndrăgit studiul individual de bibliotecă si munca în cenaclurile literare „Miorita” si „Mihai Eminescu”. La absolvire, a devenit redactor la revista „Nistru”, apoi la editurile Cartea Moldovenească si Literatura Artistică, secretar literar la Teatrul National si la Teatrul Liric „A. Mateevici”, depunând în tot acest răstimp o laborioasă activitate cultural-literară. Pregătirea literară remarcabilă, suflul înnoitor al articolelor sale i-a determinat pe colegii de breaslă să-l secretar al comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor în 1987, iar, în 1991, presedinte al ei. În acelasi timp intră în munca de cercetare, fiind numit sef de sectie la Institutul de Istorie si Teorie Literară al Academiei si Stiinte a Moldovei. În 1991 este ales membru de onoare al Academiei Române, iar, în1992, membru titular al Academiei de Stiinte a Moldovei, distins, la putină vreme, cu Premiul National al Republicii Moldova (1994) si cu Marele Premiu pentru exegeză „Nichita Stănescu” (1995). În 2002 devine director al revistei „Viata Basarabiei”, membru în mai multe colegii redactionale („Caiete critice”, „Paradigma”, Viata Românească”, buletinul „Mihai Eminescu” s. a.), colaborând la numeroase reviste din Moldova si România,  devenind membru al Uniunii Scriitorilor din tara noastră (din 1994 si în comitetul director al acesteia), membru al PEN-clubului si vicepresedinte al Ligii Culturale a Unitătii Românilor de Pretutindeni. Obtinând în 1998 titlul de Doctor în Filologie, va fi numit profesor universitar la Universitatea „Ion Creangă” din Chisinău, depunând o neobosită activitate pe tărâm literar si cultural, activitate care   i-a adus, în 1995 si 2000 premiul „L. Blaga” pentru exegeză, Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997), premiul „Omnia” al revistei „Convorbiri literare” (2002) si al Târgului International de carte „Bookarest”. Din 1992 a primit titlul de Maestru al Literaturii din Republica Moldova, Ordinul Republicii (1996), Medalia jubiliară „M. Eminescu”, Ordinul National „Serviciul Credincios” în grad de cavaler al României.

Toate aceste distinctii vin să răsplătească munca de aproape un sfert de veac pusă în slujba culturii si literaturii române, suflul nou organizatoric si institutional pe care l-a imprimat în munca de reasezare comună a valorilor si a unei mai bune cunoasteri de o parte si de alta. Om de actiune si de idee, acad. Mihai Cimpoi este un neobosit propagator de cultură, un om care a răspuns prezent la numeroasele invitatii venite din partea forurilor de cultură române de pe ambele maluri ale Prutului, om tenace si plin de energie, de o capacitate intelectuală si o putere de muncă iesite din comun.

Dacă socotim ca Mihai Cimpoi a început să publice încă de pe vremea când era elev, în anii 1957-1958, la gazeta raională din Lipcani, că în 1968 a debutat editorial cu micromonografia Mirajul copilăriei, că a publicat volumele de critică Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), că în 1979 dă la iveală una dintre cele mai profunde exegeze eminesciene, Narcis si Hyperion. Eseu despre personalitatea lui Eminescu, că până la revolutia română din decembrie 1998 si disolutia imperiului sovietic, Mihai Cimpoi a mai publicat un număr impresionant de cărti, precum Cicatricea lui Ulysse. Eseuri duminicale (1982), Întoarcerea izvoarelor (1985), Creatia lui Ion Drută în scoală (1986), Creatia scriitorilor moldoveni în scoală. Liviu Damian, Petru Zadnipru, George Meniuc, Spiridon Vangheli (1989), Dumineca valorilor (1989) putem spune că dl. Mihai Cimpoi se prezintă în fata publicului literar din tara noastră drept cea mai împlinită personalitate literară a Republicii Moldova din acesti ani, putând fi socotit cel mai popular scriitor basarabean, alături de Ion Drută. Anii frământati care au urmat nu l-au putut răpi de la masa de lucru, iar prezenta sa publică a devenit de acum tot mai bine cunoscută. A scris si a publicat cărti despre Eminescu, cum ar fi Căderea în sus a Luceafărului (Galati, 1993), Spre un alt Eminescu. Dialog cu eminescologii din întreaga lume (Chisinău, 1993), sinteze fundamentale despre literatura Basarabiei: Basarabia sub steaua exilului (1994), O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chisinău, 1996); exegeze de căpătâi despre mari scriitori români: Lucian Blaga, paradisiacul, lucifericul, mioriticul (Cluj-Napoca, 1997), Duiliu Zamfirescu între natură si idee (Focsani, 2002) si câteva cărti de eseuri: Sfinte firi vizionare (Chisinău, 1995), Plânsul demiurgului (Iasi, 1999), Cumpăna cu două ciuturi (Timisoara, 2000), Brâncusi – poet al nesfârsirii (Chisinău, 2001, Critice I si II (Craiova, 2001, 2002), Zeul ascuns (Chisinău, 2002), Esenta fiintei. (Mi)teme si simboluri existentiale eminesciene (Chisinău, 2003).

După cum se poate vedea, ne aflăm în fata unui creator cu o operă vastă si înnoitoare, operă cu rădăcini adânci în întreg spatiul românesc. Desi se pot decela câteva teme si subiecte preferentiale, cum ar fi Eminescu si Blaga, autorul de care orbim a actionat energic asupra întregii scări de valori a literaturii române, pe care o modifică mereu, îmbogătindu-o cu noi nume, care intră în atentia acestui eeget performant, preocupat de o nouă reasezare si redefinire a cadrului literar-istoric, de proiectie a personalitătilor pe canavaua vremii. Dl. Mihai Cimpoi este unul dintre acei care au contribuit în mod esential la elaborarea si realizarea importantei lucrări academice Dictionarul general al literaturii române (din care au apărut până acum 4 volume), unu dintre acei care au gândit literatura română în perspectivă integratoare si europeană, după cum o dovedesc cele două volume initiate si coordonate de domnia sa: Mărul de aur. Valori românesti în perspectivă europeană (Bucuresti, 1998) si Lumini modelatoare. Legături literar-spirituale între Moldova (Basarabia) si Ardeal (Bucuresti, 2002). Să nu uităm apoi că Bibliografia Mihai Cimpoi, apărută la Editura Litera din Chisinău în 2002, ni-l prezintă pe omul de cultură Mihai Cimpoi în variate ipostaze: de critic si istoric literar, de editor, de publicist, de redactor si coordonator, de traducător, de om al dialogului si al interviului, de exeget si recuperator de valori. Ne aflăm carevasăzică în fata unei personalităti proteice, polivalente, multilaterale, în fata unui generos om de stiintă, pentru care cultura si actiunea publică reprezintă un mod de viată. Mihai Cimpoi ridică enciclopedismul traditional românesc la noi cote de întelegere si apreciere, la un nivel la care perspectivele infinite ale germinatiei sale intelectuale capătă contururile unei constructii arhitectonice de amploare. Nicicând mesianismul daco-român de pe malurile Nistrului n-a zămislit o mai puternică fortă de răspuns la provocările istorice imediate ca în cazul omului providential de fată, care nu  numai că scrie istorie, dar si face istorie. Pozitia sa intransigentă în chestiunile legate de alfabetul latin si de introducerea acestuia în Republica Moldova, punctul de vedere înaintat în privinta limbii române si a întelegerii raporturilor cu tara-mamă, România, îl asează pe Mihai Cimpoi în galeria marilor figuri de cărturari ai neamului, a luptătorilor pentru românism si unitate natională deplină. Iată de ce, alegerea domniei sale ca Doctor Honoris Causa la această universitate si în această sfântă cetate  a Unirii, reprezintă si un gest cu semnificatii simbolice perene, cu o încărcătură emotional-sentimentală aparte.

 

Domnilor profesori, stimati studenti,

Ceea ce am afirmat până acum e doar partea de sus, cea mai vizibilă a unui aisberg, ce vizează opera si activitatea unui om deplin dăruit culturii nationale si muncii sale pe diferite tărâmuri. Există însă si o dimensiune de adâncime a acestei opere, îndreptată constant spre re-descoperirea valorilor, spre re-lectura operei acestora,  spre asezarea lor într-un nou habitaclu: „Numai atitudinea loială fată de valori va putea salva lumea” spune el la un moment dat si descoperim aici o profesiune de credintă dintre cele mai intime si mai devotate scopului său. Exegetul nostru parcurge cu fiecare nouă abordare critică si o nouă fază de autocunoastere, de autoperfectionare. „Cu timpul – mărturiseste el – la patternul călinescian s-a mai adăugat modelul fiintial noicist si în special cel ontologic generalizat care aplică grila existentială. Drumul meu formator (etern formator, iar noi am adăuga si re-formator) a ajuns în sfârsit în această zonă care stimulează cuprinderea cea mai largă, declicul cel mai luminător. Am ajuns astfel, cu o anumită liniste metodologică (să-i zic asa!) sub zodiile lui Heidegger, Kierkegaard, ale lui Eliade si Jung, ale lui Noica si Blaga. Am căutat să-mi pun cercetările eminescologice sub semnul călăuzitor al ontologicului”.

Putem afirma că aia de cuprindere a exegetului si metodologia lui creste si se îmbogăteste de la operă la operă. În Critice I făcea o radiografie foarte atentă a curentelor de idei din critica si ideologia natională, de la Maiorescu si Iosif Vulcan la Lovinescu si Călinescu si de aici la o serie de critici contemporani, asezati sub semnul „remodelării modelelor”. În Cicatricea lui Ulysse lărgea cercul interpretărilor la mari spirite ale literaturii universale, din rândul cărora nu lipsea Balzac, Racine, Rimbaud, Valéry, Villon, Apollinaire, Block, Tolstoi, Gogol, Gorki, Lermontov, Maiacovski, Esenin, Lorca, Eluard, Ungaretti, Byron, Thomas Mann, Whitmann, Melville, Mallarmé, dar si Negruzzi, Asachi, Milescu, Hasdeu, Arghezi, Eminescu etc. În Alte disocieri descompune si recompune fenomenul literar basarabean, căruia îi consacră o impresionantă panoramă în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, în care scoate din uitare un imens potential creator, de la „pionieri si clasici” la mesianicii începutului de veac si creatorii apartinând „orei stelare” a romantismului integral din perioada interbelică, dar si pe cei apartinând „rătăcirilor dogmatice” si crizelor interioare ale exilului de după cel de al doilea război mondial. Remarcabil ni se pare cum defineste el sterismul, ca moment de ofensivă si re-definire natională, dar si cum reînnoadă legăturile rupte cu patria-mamă. Un fior tragic traversează paginile din Basarabia sub zodia exilului, „omul basarabean fiind un om tragic prin asumarea destinului său”, un ins ademenit, ca si Luceafărul eminescian, din înăltimea sacrală de dilema temporalului, a teroarei istoriei si a problematicului. Peste tot domină privirea clară si îndrăzneată a integratorului, un spirit filosofic implicat, care fuzionează discret cu tipul de discurs preluat, cel îndreptat spre sesizarea legăturilor permanente dintre figura spiritului creator si complexul socio-cultural în care apare. Preocupat de aspectul profund al creativitătii, el decelează profunda si singulara ecloziune de forte diverse care asigură dominanta axiologică a demersului său, dinamica unei deveniri interioare, dar si istorice, care luminează „arătările” fiintei eminesciene, structura sa holografică, dar si sensul nietzscheean  al omului tragic, a acelui Eminescu etern la care se raportează în Plânsul demiurgului, definit ca un Eminescu – poet al fiintei. Pentru el, Eminescu este spiritul superior al constiintei nationale, datorită căruia românismul s-a putut plasa în lume la cote neatinse până la el. Cât de înaltă este această statură încearcă s-o fixeze autorul sărbătorit astăzi prin strângerea de mărturii si depozitii de pe întregul mapamond, mărturii care vorbesc de universalitatea poetului, de marea lui perenitate. Antologia sa de texte, Eminescu – mă topesc în flăcări, dă seama de dimensiunile acestei creativităti explozive Latinitatea si românitatea sunt consubstantiale acestui vast proces hermeneutic, scoala lui Eminescu fiind pentru el scoala „dobândirii românismului cultural”, deoarece „cu Eminescu am obtinut o demnitate estetică si etică, pe care nimeni si nimic n-o clinteste din loc.”

De aceea a si căutat să epuizeze toate drumurile care duc la el, prin lucrări succesive care-i pun în valoare genialitatea, chiar când e vorba de o nouă poeticitate, ca la L. Blaga.  În acest fel autorul acestei opere de profundă originalitate ne apare el însusi încărcat de aura nepieritoare a unui „homo filosoficus” de certă valoare, un om de cultură devenit destin”, cum îi place să se autodefinească, un om pentru care constructia, afirmarea, e mai importantă decât demolarea si negarea, „temeiul înfiintător” si nu „principiul neantizator” fiind acela care-i călăuzeste demersul. „Am conceput, prin urmare, cultura românească în ansamblu ca o cultură d dreptei cumpene, singura capabilă să ordoneze lucrurile, să le dea sens si să le pună, astfel, sub semnul sacrului” Om echilibrat si asezat, el însusi stă sub semnul cumpenei, al dreptei măsuri.

Acum si aici, în spatiul sacru al românismului, din cetatea sfântă a Alba Iuliei, omul si opera acestor înfăptuiri îsi redobândesc încă o dată sacralitatea. Fiti, prin urmare, Domnule Academician Mihai Cimpoi, binevenit în marele conclav academic si universitar al spiritualitătii noastre albaiuliene, conclav pe care prezenta Domniei Voastre ca Doctor Honoris Causa îl înnobilează si-i adaugă mult dorita lamură basarabeană! Multi ani rodnici si plini de împliniri pe altarul culturii nationale!

 

 

Prof. univ. dr. MIRCEA POPA

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s