Despre


CUVÂNT-ÎNAINTE

Mihai Cimpoi are – în imaginaţia mea de valah – figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoala, coborât – aş zice – direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit. Îmi place la el, între altele, că se ţine de cuvânt. În ţara lui Mitică, atâta statornicie nu este socotită o mare virtute. De aceea răuvoitorii noştri ne consideră oameni de vorbe şi nu, cum s-ar cuveni, oameni de bine. Am credinţa nestrămutată că Mihai Cimpoi nu-i un om de vorbe şi ce promite face. Ca un ţăran basarabean, hârşit de viaţă, stă locului şi, contrar prejudecăţii despre adamismul nostru tradiţional, duce lucrurile la capăt. Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o.
Am observat de mult, de când l-am citit (şi am mai spus-o o dată: l-am citit pe la începutul anilor ’80, când filosoful Constantin Noica mi-a trimis o scrisoare şi o carte despre Eminescu scrisă, zicea el, de un coleg de-al D-voastră din Basarabia! E interesant, citiţi-l, mă îndeamnă el), am observat, zic, că, în cazul lui, catedrala pe care o începuse deja şi voia s-o ducă până la acoperiş, se cheamă Eminescu. Nu este, remarc, tema lui unică de studiu, dar este în mod evident tema lui prioritară. A scris mult despre Eminescu, îndeosebi despre Eminescu ca poet al fiinţei, un concept care vine, prin Noica, de la existenţialiştii europeni din ramura germană. Acum strânge toate cunoştinţele, descoperirile, analizele sale critice într-un Dicţionar enciclopedic Eminescu, reluând, dacă înţeleg bine lucrurile, proiectul lui G. Călinescu şi sintetizând ceea ce au descoperit, după momentul G. Călinescu-Perpessicius-Vianu, eminescologii mai noi.
Este un proiect important pentru cultura română, un proiect ambiţios, un proiect pe care l-au început şi alţi critici literari şi, dintr-un motiv sau altul, l-au abandonat. Intelectualul român lucrează, de regulă, cu fragmente, se pregăteşte cu mare agitaţie pentru cursa de o sută de metri şi, de multe ori, se plictiseşte înainte de a începe… Rareori se aventurează în cursele lungi, de fond, acelea care cer tărie de caracter, răbdare, antrenament feroce şi, evident, vocaţia marilor construcţii. Mie, unuia, îmi plac şi fragmentariştii, de genul strălucitorului existenţialist Cioran (un spirit al sintezei), îmi plac, totodată, şi marii arhitecţi în critica şi istoria literară, marii vizionari, spirite ale amplitudinii în ale totalităţii, oamenii care gândesc întregul, nu numai fragmentul, ca Mircea Eliade. Ei au devenit indezirabili în epoca structuralismului, dar au revenit în forţă după ce dictatura structuralistă (cum i-a zis Roland Barthes, unul dintre fondatorii ei în literatură) s-a încheiat.
Mihai Cimpoi, autor al unei Istorii a literaturii române basarabene, publică acum acest dicţionar enciclopedic eminescian, pornind de la biografia poetului şi ajungând la mitul poetului. În acest spaţiu critic vast intră, constat, conceptele, stilurile literare ce se pot regăsi în opera lui Eminescu (operă, la rândul ei, de întâlnire şi sinteză a marilor curente filosofice şi literare din veacul său!), sunt definite, apoi, limba şi stilul eminescian şi, într-un compartiment, eminescianismul. Este analizată opera în toată alcătuirea ei şi modul în care a fost receptată de-a lungul timpului…
O lucrare, dar, vastă, primejdios de vastă, îndrăzneaţă, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română într-un moment în care Eminescu este disputat, zgomotos şi inutil, de detractorii de serviciu şi zelatorii de serviciu, deopotrivă de înverşunaţi şi aberanţi… Mihai Cimpoi îi primeşte pe toţi, am sentimentul, cu spiritul lui lucid şi drept, cu înţelepciunea lui de basarabean din clasa lui C. Stere şi cu sufletul lui, cum am zis mai înainte, de nobil răzeş, profund, trecut prin multe, păţit, hârşit de o istorie brutală. Eminescu este pentru toţi cei care gândesc ca el nu numai un mare poet, dar şi un stâlp de rezistenţă al spiritualităţii naţionale. Dicţionarul pe care l-a alcătuit vine să reconfirme acest punct de vedere, după mine, just, pentru că el exclude atât vanităţile şi rătăcirile localismului orb, cât şi cosmopolitismul arogant şi represiv faţă de miturile spiritualităţii naţionale.

Acad. Eugen SIMION

O FIGURĂ EMBLEMATICĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI

I. Literatură şi destin
Figură emblematică a culturii româneşti din Basarabia – Mihai Cimpoi pare să fi fost predestinat activităţii literare, într-o vreme când literatura română din spaţiul basarabean era la o cumplită răscruce de destin: sau revenea la normalitatea limbii române literare şi la criteriile esteticului, sau dispărea definitiv în hăul artificialelor „cuvântelnice”, impuse de cerberii regimului sovietic de ocupaţie, şi în hăţişurile fără de capăt ale ideologiei comuniste.
Până la un punct destinul său e comun cu al celorlalţi intelectuali reprezentativi ai Basarabiei de astăzi: fiu de ţărani, care au supravieţuit pericolelor gulagului sovietic (intelectualitatea fiind lichidată în chiar primii ani de ocupaţie sovietică), cu o copilărie nescutită de munci şi încercări de tot felul, dar marcată şi de frumuseţile colinelor basarabene sau de cele ale urbei Cernăuţilor, avid de carte, dar cu posibilităţi materiale modeste, cu o studenţie chişinăuiană şi veselă şi tristă, marcată atât de griji materiale (a locuit timp de câţiva ani la demisolul actualei Biblioteci pentru copii), cât şi de cele de a-i suporta, cu ironie şi calm, pe autointitulaţii „profesori” de „literatură sovietică” oploşiţi de regim pe la facultăţi şi catedre.
Există însă şi ceva aparte în predestinarea pentru literatură a lui Mihai Cimpoi, pornind de la chiar originea părinţilor săi. Născut în Horodiştea Botoşanilor, dar stabilit apoi la Cuzlăul de Păltiniş, loc unde, de pe malul înalt al Prutului, se deschide asupra spaţiului basarabean o perspectivă largă şi plină de farmec, aidoma dorinţei nestăvilite de a le îmbrăţişa, Ilie Cimpoi, tatăl criticului, „bun povestitor şi recitator de balade şi drame populare”, descalecă în Larga, Hotinului – o comună mare cu o frumoasă biserică de lemn de la finele secolului al XIX-lea – unde se însoară cu Ana Habureac, fiica preotului din această comună. „Ilie Românul”, cum îi spuneau consătenii tatălui cărturarului, aducea o aură de poezie botoşănean-eminesciană în spaţiul matern, care nu era altul decât cel de rezistenţă şi de afirmare al stamaticeştilor – Constantin – tatăl, prozatorul şi fabulistul, „unul dintre poeţii cei mai artişti înainte de Eminescu” (D.Micu) şi Constantin Stamati-Ciurea, memorialistul şi geograful dat pe nedrept uitării – anticipând, în chip simbolic, nu doar aria de preocupări a fiului: eminescologia şi istoria deschisă (ca o rană) a literaturii de limbă română din Basarabia, ci chiar şi caracterul şi felul de a fi al viitorului critic: o fire puternică şi reţinută, aidoma unui vulcan adormit care păstrează în adâncuri jerbe de lavă ce vor ilumina într-un târziu cerul scufundat în noaptea îndelungată a înstrăinării, un caracter de luptător calculat şi echilibrat, dublat de o bunătate şi o bunăvoinţă ce par uneori chiar exagerate.
Originea criticului, calificată – în perioada de ocupaţie sovietică – „moldo-română dubioasă”, era un suficient temei spre a fi atacat şi acuzat de naţionalism românesc. Ajutat de „dragostea faţă de valori şi cultură”, dedat, încă din copilărie, unor temeinice lecturi (părinţii ascunseseră în podul casei mai multe cărţi şi reviste româneşti) şi ascultând doar de vocea daimonului lăuntric: „să fii un om de cultură, să fii un om al culturii”, Mihai Cimpoi a înfruntat cu stoicism vicisitudinile sorţii şi nedreptăţile pe care i le-au făcut cerberii regimului totalitar, a prestat, pentru a supravieţui, cele mai diverse munci, dar nu s-a abătut de la principiile şi valorile pe care le-a îmbrăţişat. S-a modelat, aşa cum o mărturiseşte el însuşi, „cu o consecvenţă care mă uimeşte şi astăzi ca om de cultură cu un statut de independenţă… moromeţiană”.

II. „Reparaţia” literaturii
Un amănunt din biografia tatălui său, inserat în Curriculum-ul publicat la împlinirea vârstei de 60 de ani, pare să caracterizeze mai curând activitatea literară de început a critucului literar Mihai Cimpoi: „Înzestrat cu o bunătate naturală, o risipea cu generozitate, ajutând fără nici un gând de profit toată lumea din sat. Purta un ciocan la brâu şi un buzunar de ţinte şi repara din mers un gard şubred, un acoperiş de casă deteriorat, un perete dărâmat – la el acasă sau la vecini”.
Asemeni tatălui său, Mihai Cimpoi şi-a asumat încă de la debutul său în literatură, în 1960, o sarcină dificilă, aidoma uneia dintre cele douăsprezece munci ale lui Heracles, să cureţe slinul şi mucegaiul obscurantismului ideologic numit cu emfază „realism socialist” şi să-i redea actului critic dimensiunile esteticului. Anii debutului păreau oarecum mai prielnici, în comparaţie cu precedentul deceniu al proletcultismului agresiv. Graţie efortului unor scriitori din generaţia precedentă – criticul Vasile Coroban, poetul George Meniuc, istoricii literari Gheorghe Bogaci şi Nicolae Romanenco – începuse editarea unor opere ale marilor clasici: Eminescu, Creangă, I.L.Caragiale, G.Coşbuc, V.Alecsandri, M.Kogălniceanu ş.a. Acelaşi grup de scriitori pornise lupta cu cohortele obscurantismului proletcultist, pentru care marea literatură clasică nu era decât o manifestare a „ideologiei burghezo-moşiereşti”. Climatul literar se schimbase parţial odată cu debutul în proză şi în poezie al lui Ion Druţă, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Petru Cărare, Emil Loteanu ş.a., dar în cea mai mare parte spiritul provincial era dominant, iar grupările de politruci în literatură nu depuseră armele.
După o tentativă nereuşită de a debuta ca poet în paginile revistei „Nistru” (a fost criticat chiar de cel, operei căruia avea să-i consacre prima sa carte – poetul Gr.Vieru), ţinu cont de îndemnul acestuia şi de aprecierea că va deveni un mare critic literar şi debută în primăvara anului 1960, pe când nu împlinise nici 18 ani, cu recenzii şi cronici literare. Până la apariţia primei sale cărţi, a publicat (timp de 8 ani de zile, dintre care 5 ai studenţiei) peste 100 de recenzii şi studii literare, încercând, aidoma tatălui său, să „repare din mers” edificiul plin de fisuri al literaturii de limbă română din Basarabia.
Avea, încă de pe atunci, obsesia multora dintre criticii literari de valoare – să descopere şi să promoveze Poetul generaţiei din care făcea parte. Intuiţia nu l-a înşelat şi criticul se orientă spre poezia lui Gr.Vieru, căreia îi consacră, în primii săi ani de activitate literară, cinci recenzii şi studii, care au şi stat la temelia primei sale cărţi, dedicată autorului „Numelui tău”, apărută în chiar anul publicării acestei prestigioase culegeri de versuri. Studiul „Mirajul copilăriei” (viaţa şi opera poetului Grigore Vieru) (1968), va fi ulterior revăzut şi completat, devenind eseu monografic – „Întoarcerea la izvoare” (1985), reeditat şi în 2005 cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naşterea poetului, completat şi reactualizat în 2009, anul dispariţiei tragice a poetului, şi editat cu titlul Crigore Vieru, poetul arhetipurilor , eseu amplu în care examinând „arhetipalitatea, clasicitatea (gnomică, rapsodică, folclorică), religiozitatea” universului poetic vierean, criticul dezvăluie multiplele aspecte ale mitopo(i)eticii autorului Numelui tău, „figură-simbol”, al cărui destin „s-a contopit cu destinul Basarabiei”.
Lui Mihai Cimpoi îi revine şi meritul descoperirii şi promovării poetului reprezentativ al următoarei generaţii literare – cea a anilor ‘70 – Nicolae Dabija. În numărul din 23 decembrie 1965 al Tineretului Moldovei el prezenta elogios primele texte poetice ale lui Nicolae Dabija, pentru ca trei zile mai târziu să-i consacre acestuia, în paginile aceleiaşi reviste, articolul Un nume nou: Nicolae Ciobanu (Dabija).
Dacă luăm în considerare aprecierile făcute, la începuturile anilor „60, şi operei altor scriitori basarabeni de valoare, putem vorbi în cazul lui Mihai Cimpoi de un critic literar cu o intuiţie sigură.

III. Ucenic la clasici
Nu ştiu în ce măsură Mihai Cimpoi a fost un ucenic al criticului Vasile Coroban, cel care a încercat încă în plin proletcultism să ridice drapelul valorilor autentice, cert este, însă, că a ţinut cont de experienţa literară dar şi socială a acestuia: revenirea la clasici nu se putea limita doar la editarea şi reeditarea operei acestora sau la edificarea Aleii Clasicilor din actuala Grădină publică Ştefan cel Mare şi Sfânt, ci era, în primul rând, un excelent prilej de a moderniza demersul critic, de a se reveni cel puţin la principiul maiorescian al autonomiei esteticului şi la aplicarea altor principii în stabilirea grilei de valori contemporane. Opera clasicilor deveni, începând cu anul 1962, o preocupare permanentă a criticului. Studiile şi eseurile despre opera lui Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Vasile Alecsandri, apărute în periodice, dar mai ales cele despre drumurile poeziei noastre clasice, despre mişcarea poeziei şi despre imaginea lui Eminescu din Alte disocieri, au fost doar etape în apropierea treptată a criticului de opera eminesciană, descoperită şi prin prisma interpretărilor critice călinesciene, marele critic, servindu-i „cel puţin în anii formării, drept pattern.” Tânărul Mihai Cimpoi răspundea astfel avertismentului lui G.Călinescu că numai prin abordarea operei eminesciene un critic literar român îşi poate verifica forţele. Modelul Călinescu l-a dominat o lungă perioadă de timp, devenind pentru tânărul critic complexul Călinescu, trezind în el „fascinaţia şi tentaţia de a scrie frumos”, complex pe care l-a depăşit, „printr-o îndelungată şi profundă relecturare” a chiar operei călinesciene, dar credem noi, şi aplecându-se cu atenţie asupra operei altor mari critici români (E.Lovinescu, T.Vianu ş.a.), studiind evoluţia criticii literare şi fenomenologia conştiinţei critice în secolele XIX – XX (de la Sainte-Beuve şi Albert Thibaudet la Noua critică şi Noua nouă critică franceză sau la Criticismul practic al lui I. A. Richards şi la New criticism-ul anglo-saxon, în general) şi raportând literatura română la fenomenele şi parametrii literaturilor europene şi la cei ai literaturii universale. Volumul „Focul sacru” (1975) a fost un ultim exerciţiu de „gimnastică” intelectuală şi spirituală înainte de a intra în perimetrul sacru al culturii române.
Aşadar, întru a-şi verifica forţele şi instrumentarul de investigaţie literară şi estetică, Mihai Cimpoi s-a orientat, în spiritul tradiţiei marilor critici din perioada interbelică, spre opera eminesciană – singura în măsură să scoată în evidenţă potenţialul şi valenţele unui critic şi estetician român. Precum mărturisea într-un interviu acordat criticului Ion Ciocanu („Literatura şi arta”, nr. 46 din 15 noiembrie1979), Eminescu „este Poetul prin studierea căruia se poate ajunge la Poezie, la înţelegerea Ei, este mai mult decât atât: Muzica poeziei”. Eseul „Narcis şi Hyperion” (1979) l-a impus definitiv nu doar printre eminescologi, ci şi în conştiinţa critică din întreg spaţiul românesc, „în cauză fiind un Eminescu global: un Poet al fiinţei” (C.Ciopraga). În acest „poem critic” şi în studiile de eminescologie ce au urmat (Căderea în sus a Luceafărului, 1993; Eminescu, poet al fiinţei, 1998; Plânsul demiurgului, 1999, Esenţa fiinţei, 2003, culminând cu apariţia în acest an a monumentalului Dicţionar enciclopedic Eminescu), Mihai Cimpoi a mers, conform propriilor mărturii, pe hermeneutica „existenţială constituită din depistarea complexului de arătări/ascunderi ale înseşi fiinţei scriitorului, a codurilor psihologic-comportamentale şi personalist-etice care definesc portretul fenomenologic”, „fenomenologicul şi ontologicul” îmbinându-se în studiile sale „cu paradigma modernă şi postmodernă”. E chiar epistemologia la care a ajuns atunci când „la patternul călinescian s-a … adăugat modelul fiinţial noicist şi, în special, cel ontologic generalizat, care aplică grila existenţială”. Va face uz de această metodologie şi în studiile şi eseurile de literatură universală (L. Tolstoi, F. Dostoievski, N. Gogol, A. Cehov, A. Puşkin, J.R. Jimenez, V.Hugo, P. Valery, M. Lermontov, Byron, T. Mann, Whitman, R. Tagore, Faulkner ş.a) adunate în volumele „Cicatricea lui Ulise” (1982), „Duminica valorilor” (1989), „Lumea ca o carte” (2004) sau în monografiile publicate în ultimii cincisprezece ani: Lucian Blaga, paradisiacul, lucifericul, mioriticul (1997), Brâncuşi, poet al ne-sfârşirii (2001), Duiliu Zamfirescu. Între natură şi idee (2002), ); „Secolul Bacovia”(2005 şi în versiune engleză la Londra – 2007), Leopardi. Drum neted şi drum labirintic (2006, apărută în 2007 la Roma în versiune italiană), Ion Heliade Rădulescu. Panhymnicul Fiinţei (2008), Grigore Alexandrescu. Însuflarea fiinţării (2009), Vasile Cârlova, poetul „sufletului mâhnit” (2010), Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Prefacerea firii (2011) ş.a.
Aşa dar, de la publicarea eseului „Narcis şi Hyperion” şi până astăzi „cerul” criticii literare a fost mereu „disfăcut în foc şi aur” (M.Eminescu) de zecile de studii monografice, menţionate mai sus, şi de eseurile consacrate operei unor mari scriitori şi personalităţi ale culturii române: „Sfinte firi vizionare: clasici români” (1995); „Mărul de aur. Valori româneşti în perspectivă europeană” (1998, şi în traducere franceză – 2001), „Critice.” Vol. I – IX. (2001 – 2011) ş.a. E, cu certitudine, opera unuia dintre exegeţii reprezentativi ai literaturii şi culturii române din a doua jumătatea a veacului XX şi începutul secolului XXI.

IV. Spre o critică a ansamblurilor
Eseurile de filosofie a culturii: „Basarabia sub steaua exilului: fenomenul basarabean”. (1994); „Cumpăna cu două ciuturi. Carte despre fiinţa românească” (2000); „Zeul ascuns” (2003) relevă dimensiunea complexă a criticului şi esteticianului Mihai Cimpoi, hermeneut capabil să cuprindă în investigaţiile sale ansamblurile, dezvăluindu-le particularităţile şi ineditul „sub semnul călăuzitor al ontologicului”. Aceste investigaţii s-au desfăşurat în paralel cu elaborarea celui mai amplu studiu al său „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996 şi ediţiile ulterioare din 1997, 2002 ş.a.), ce va rămâne, cu certitudine, o piatră de temelie pentru orice studiu de viitor al fenomenului basarabean, o primă sinteză critică asupra literaturii de limbă română dintr-un spaţiu unde teroarea istoriei a luat forme nemaiîntâlnite. În „Istorie…”, la fel ca şi în studiile anterioare, preocupat fiind de criteriul valoric- „literatura fiind esenţialmente un sistem de valori”(”O istorie…”. ed. 1996, p.7) – criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi mai mult construieşte şi mai puţin demolează, găseşte temeiuri înfiinţătoare şi nu temeiuri neantizatoare, întru a dezvălui un fenomen – istoria literară, ce nu poate fi înţeles, precum o mărturiseşte el însuşi, „fără istoria cultutrală a Basarabiei”. Bineînţeles, un demers de o asemenea anvergură şi cu astfel de motivaţii nu putea să nu trezească şi admiraţie, dar şi critici şi chiar contestări – că nu toată literatura de limbă română poate fi subscrisă principiilor aplicate de critic în „Istoria…” sa, că scriitorii din exil, originari din Basarabia, nu se înscriu în aria de preocupări ale literaturii din Basarabia, că e prea sumar reflectat fenomenul proletcultismului sau al literaturii cu caracter antiromânesc scrisă în perioada sovietică (dacă aceste „fenomene” merită în general să fie luate în consideraţie?) ş.a.m.d. Oricum, aşa cum e pe la noi – nici o faptă nu se face, cu izbândă şi cu pace, iar „Istoria…” îşi are propria viaţă, autorul revenind de la o ediţie la alta pentru a-i completa conţinutul şi a extinde arealul de învestigaţii până la ultimele apariţii literare ce merită să fie luate în seamă.
Autor a peste 50 de studii şi eseuri monografice, a peste 2000 de studii şi articole risipite prin publicaţiile literare din spaţiul românesc şi de peste hotare, dar şi a peste 200 de studii de prezentare a literaturii române apărute în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Turcia, Grecia, Rusia, Letonia, Lituania, Ucraina ş.a., spirit vulcanic şi, totodată, stăpânit de dreapta cumpănă, preocupat vreme de peste patruzeci de ani de trecerea de la o mentalitate literară la alta, Mihai Cimpoi, prin felul său de a fi în literatură, prin spiritul său viu, generator de idei şi capabil să soluţioneze cele mai dificile probleme, rămâne a fi nu doar un Om al cetăţii, ci şi un termen de referinţă atunci când se vorbeşte de rezistenţa prin cultură. El face parte, deopotrivă, din toate generaţiile actuale de scriitori români şi e aidoma unui far pentru „sutele de catarge” ce se avântă pe mările neliniştite ale Logosului.

Acad. Valeriu MATEI

MIHAI CIMPOI – UN DESTIN ÎNTRU CULTURĂ
SAU SPECTACOLUL NEDISIMULAT AL UNEI CĂRŢI CU PRIETENI

Trebuie să spun că pentru a evoca personalitatea lui Mihai Cimpoi am fost obligat să înving o prejudecată. Prin urmare, când mi-a venit ideea să scriu despre criticul literar Mihai Cimpoi la prilej aniversar, am tresărit, înfiorându-mă. Poeţii vorbesc despre un critic sau altul mai mult sau mai puţin „dat în Paşte”, dar sunt de numărat pe degete cazurile în care au scris despre ei. Îmi vine în minte doar Arghezi care scria despre Eugen Lovinescu, tot cu un prilej aniversar. Pe loc mi-am spus că e o prejudecată ce trebuie depăşită şi că aş putea scrie cu egală bucurie despre Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond, căreia i-a dat înfăţişare, despre Eugen Lovinescu şi întreaga teorie a sincronismului unei literaturi, despre George Călinescu vizionarul, constructorul unui edificiu critic de izbitoare originalitate, despre Eugen Simion şi viziunea sa sintetică, criticul lucid, care mi-a fost şi profesor. Şi de ce nu, despre Mihai Cimpoi critic şi istoric literar, eseist şi filosof al culturii, un mare constructor şi nu un distrugător, un făuritor de sistem şi nu un creator de haos. Am scris, ba îndeletnicirea de editor m-a îndemnat să adun şi portrete ale mai multor prieteni în paginile acestui album aniversar.
Asta pentru că îl consider pe academicianul Mihai Cimpoi, prin substanţa a tot ceea ce face, un patriarh al culturii române, un destin cultural exemplar, în linia Dimitrie Cantemir, B.P. Haşdeu, Nicolae Iorga, C. Stere, G. Călinescu. Născut în comuna Larga, judeţul Hotin, la 3 septembrie 1942, viitorul critic, istoric literar şi filosof al culturii avea să gliseze spre Chişinău unde, după absolvirea Facultăţii de Filologie la Universitatea de Stat din Moldova (1965) va deveni redactor de critică şi poezie la revista „Nistru”, va ocupa mai multe funcţii culturale, între care, timp de douăzeci de ani, aceea de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. E de prisos să adaug faptul că formarea sa intelectuală s-a făcut în condiţii vitrege, în timpul dominaţiei bolşevice în Basarabia. Esenţiale cred că au fost cărţile mari ale culturii, citite în ruseşte sau în original, dar şi sacoşele cu cărţi româneşti cărate de la Librăria „Drujba” din Moscova. Este de prisos să amintesc în acest scurt cuvânt însoţitor studiile şi monografiile publicate sub semnătura sa, în care strălucesc cele despre Blaga, Bacovia, Stere, Vieru, Creangă şi, mai ales, Eminescu. Îmi permit doar să constat că după Narcis şi Hyperion (1979), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Spre un nou Eminescu (1993), Eminescu, poet al fiinţei (1998), Plînsul Demiurgului (1999) şi Esenţa Fiinţei – (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene (2005), abia ieşitul de sub teascurile tipografice Dicţionar Enciclopedic Mihai Eminescu este un triumf al cercetărilor Domniei Sale, dar şi o ştachetă valorică a cercetărilor româneşti în domeniul eminescologiei.
Albumul aniversar Mihai Cimpoi – destin întru cultură este, în fond, o carte a prietenilor, un spectacol cu multe cuvinte şi imagini care sărbătoresc, la vârsta de 70 de ani, pe unul din marile spirite ale României de azi. Ea cuprinde şaizeci de portrete şi evocări realizate de personalităţi culturale din România, Basarabia, Ucraina, Germania, Albania, U.S.A., Italia, între care Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Dan Mănucă, Nicolae Dabija, Ioana Irimia, Valeriu Matei, Theodor Codreanu, Andrei Strîmbeanu, G. Vulturescu, Iulian Filip, Constantin Ciopraga, Klaus Heitmann (Germania), Vasile Nanea, Emilian Marcu, Cassian Maria Spiridon, D. Tiutiuca, Adrian Dinu Rachieru, Ion Hadârcă, Catinca Agache, V. Tărâţeanu, Teodor Ardelean, Zanfir Ilie, Grigore Ilisei, Iulian Filip, Ion Ţăranu, Liviu Pendefunda, Victor Crăciun, A. Silvestru, Ion Mărgineanu, Kopi Kucuky (Albania), Marco Carpentari (Italia).
Mihai Cimpoi, autor a peste 60 de cărţi despre literatura şi cultura română, între care şi cartea cu titlul simbolic „Cumpăna cu două ciuturi”, este portretizat într-o diversitate de chipuri şi ipostaze ce tind spre unitate în aceste pagini. Pentru poetul Nicolae Dabija, de exemplu, el reprezintă „echilibru necesar într-o cultură, ca aceasta să reziste într-un spaţiu tot mai înghesuit de imperii culturale”. Constantin Ciopraga îl descrie ca pe un „hermeneut de ţinută modernă, vibrând şi înfăptuind cu mobilitate intelectuală în cadrele spiritualităţii integrale.” Pentru Fănuş Băileşteanu, „academicianul scriitor Mihai Cimpoi este un G. Călinescu al zilelor noastre”. La rândul său, Eugen Simion spune în eseul-portret al Domniei Sale: „Mihai Cimpoi are – în imaginaţia mea de valah – figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală, coborât – aş zice – direct din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa lui cu rădăcini de stejar.” Poetul ieşean Lucian Vasiliu este convins că „Mihai Cimpoi, impunător ca o bibliotecă domnească, poartă spre eternitate amprenta indicibilă a spiritului lui Ion Creangă: bonom, sobru-ludic, memorabil…”
Majestuos, cu o masivitate fizică impunătoare, sadoveniană, homeric în apariţiile publice, cu un umor marca stas original, Mihai Cimpoi s-a arătat de-a lungul timpului un critic cu o disciplină de ofiţer prusac şi o sobrietate intelectuală magnetică. Cu un cult al prieteniei ce-l au doar cei aleşi, generos şi tolerant în social până la riscul de pierdere, însă de o exigenţă impresionantă în tot ceea ce scrie, Acad. Mihai Cimpoi porneşte, în tot ceea ce construieşte, ca şi Heidegger altădată, de la sensul unei înţelegeri filosofice a fenomenului literar.
Văzut, în portretele şi evocările acestui album, ca ambasador al culturii, ca sibarit al spiritului, ca un simbol al rezistenţei prin cultură, lucrător asiduu pe câmpurile literaturii şi culturii române, Mihai Cimpoi este, la cei şaptezeci de ani, un mare senior al spiritului românesc de dincolo şi de dincoace de Prut. Să-i urăm la mulţi şi rodnici ani!
Daniel CORBU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s