CV

Curriculum vitae

Începem prin a ne întreba ce înseamna un curriculum vitae, ceea ce e totuna cu a deslusi – în spirit kantian – noicist – cum este cu putinta un drum în viata.

Un drum nu în sensul sau rectiliniu, ci mereu deviat, adica (daca e sa ne jucam cu cuvintele în sens postmodernist) anume de-viata (sau devianta). E un drum socratic cu reveniri, e un drum hegelian cu deveniri, e un drum heideggerian întrerupt (de padure)?

Vedele spun ca omul devine ceea ce gândeste; cred totusi ca, dat fiind orizontul ilimitat si abstract al gândirii, omul devine ceea ce faptuieste, ceea ce îi traduce gândirea, ceea ce face cu putinta din ceea ce gândeste. În decursus vitae omul nu este decât sirul faptelor sale, spune Hegel în Logica sa.

Un curriculum vitae va trebui sa tina cont de aceasta prima încurcatura, careia anticii îi ziceau aporie, si sa puna în cumpana (iarasi dreapta cumpana româneasca) realul si posibilul. De aceea, în viziunea noastra el reprezinta nu o descriere notariala, parafata juridic, ci o meditatie pe(în) marginea vietii, pe(în) marginea drumului parcurs, o profesiune de credinta, o spovedanie în fata altarului adevarului din care sa se vada nu faptul ca ai trait, ci faptul cum ai trait si cum apari între dorinta si realizare.

Constantin Ciopraga, unul dintre marii carturari de azi, delimita categoric curriculum vitae de jurnalul intim, precizând ca primul este uzual, plat, sec, superficial si înscris în cercul datelor temporale si spatiale („nascut în anul, luna, ziua”), cel de-al doilea exprimând starile labile, fiinta ideala, nelinistile si discontinuitatile. Curriculum-ul, indiferent al cui este, se lasa dominat de stilul informativ-notarial, de pozitivitate si de realul cotidian; jurnalul, însa, e legat de sinele fluctuant, de pluralitatea Eurilor autorului. Biografiei reci si tipice a curricumului i se opune textul atipic sub forma de unicat al jurnalului. „Un curriculum nu depaseste limbajul de cod administrativ general; diverse mostre de jurnal (profunde) invita la transcendenta, la nostalgii abi-sale ori la zboruri planetare (Constantin Ciopraga, Perspective, „Convorbiri literare”, nr. 2(74), 2002, p. 29).

Vom renunta – pe cât e cu putinta – la limbajul notarial – administrativ, înclinând mai mult spre un jurnal intim de idei traite, decât spre un curriculum ca atare, necesar mai cu seama bibliografiei.

Ca român nascut în spatiul basarabean, cel mai marcat de teroarea istoriei dintre teritoriile românesti, sunt înclinat sa cred în existenta destinului si a caii (calitei) ratacite din filosofia noastra populara. Sunt încredintat ca sirurile ontologice se produc dureros, determinând fiinta sa poarte, ca pe un blestem existential (sau ca pe un blazon de noblete tragica), anume pecetea destinului.

Întâmplarea a facut sa apar la lumina zilei la 3 septembrie 1942, orele 6,00 dimineata, în zodia Fecioarei si anul Calului, si tin sa marturisesc ca prescriptiile zodiacale le recunosc ca date esentiale ale felului meu de a fi. Parintii, oameni de frunte în sat, reprezinta cele doua maluri ale Prutului, tatal, Ilie Cimpoi fiind originar din Horodistea – Botosani (stabili mai apoi în Cuzlau – Paltinis), iar mama, Ana, pe numele de fata Habureac, nepoata de preot, fiind nascuta în Larga, judetul Hotin. Tatal, supranumit cu bunavointa în sat Ilie Românul, era un bun povestitor si recitator de balade si drame populare. Înzestrat cu o bunatate naturala, o risipea cu generozitate, ajutând fara nici un gând de profit toata lumea din sat. Purta un ciocan la brâu si un buzunar de tinte si repara din mers un gard subred, un acoperis de casa deteriorat, un perete darâmat – la el acasa sau la vecini. Era parca eroul liric al poemului lui Karl Sandburg „Reparatia zidului“. Era cel dintâi care se trezea în casa pentru a pregati uneltele de munca ce trebuiau sa fie toate perfecte. (A fost un om fericit, caci a vazut toate rasariturile de soare câte i-a fost dat sa le vada). Mama, desi tesatoare si artista în felul de a alege si a realiza motivele (si le alegea de una singura, refuzând asistenta altora!) era mai rationala, mai interesata de latura profitabila a lucrurilor si, bineînteles, îi placea sa umble pe la piete si târguri. Astfel am cunoscut Cernautul, orasul copilariei mele, ciudat prin pitorescul lui de burg austriac si prin pestritimea oamenilor de diferite semintii care-l populau (Cernautul lui Eminescu si Aron Pumnul, al Hurmuzakestilor si Puscariu, al lui Mircea Streinul si Paul Celan, al Olgai Kobâleanskaia si Olgai Caba!). Tata trata cu bunavointa si chiar cu mândrie parinteasca deosebita calitatea mea de etern student, în timp ce mama se întreba cam cu ce o sa se aleaga din toata învatatura mea. Buna gospodarire a celor doua hectare si jumatate si, nu în ultimul rând, faptul ca era nascut dincolo de Prut si originea preoteasca (ulterior genealogistii au constatat ca e si domneasca) a mamei mele puteau sa fie tragice pentru destinul familiei noastre. Începând, în 1949, campania de colectivizare fortata, urma sa fim deportati în Siberia. Întâmplarea fasta a facut însa ca lista deportatilor trimisa de securitate (NKVD) la primarie (selsovet) sa fie copiata de cumnatul meu, sotul surorii Vera, învatator, si acesta, bineînteles, a omis la transcriere numele Cimpoi. (Cartea Memoriei, editata acum, atesta 500 de deportati din comuna Larga.)

Acuzarile de nationalism (de orientare proromâna, dupa cum se mai formula) aveau drept temei ascuns si aceasta origine „moldo-româna“ dubioasa a mea. M-a ajutat oricând si în orice împrejurari dragostea fata de valori si cultura, faptul ca m-am modelat cu o consecventa care ma uimeste si astazi ca om de cultura cu un statut de independenta – îmi place sa cred – morometiana.

În ciuda cumplitului proces de înstrainare si de ideologizare, pe care l-a cunoscut spatiul basarabean, am ascultat numai de acest daimon launtric: sa fii un om de cultura, sa fii un om al culturii.

Cu aceasta încredere în cultura, în mântuirea prin cultura de tot ce este înstrainator, fals, relativ, mi-am facut studiile la scoala medie din Larga si la Universitatea de Stat din Moldova (1960-1965), plina de profesori ideologizati si ignoranti, dar si de profesori docti si buni români, precum Anatol Ciobanu, Nicolae Corlateanu, Ion Osadcenco. (În scoala am avut profesori buni de limba si literatura româna: Pamfil Gutu si Tatianna Calalb.) De fapt, Universitatea mea a fost Biblioteca Nationala din Chisinau (fosta „Krupskaia“, poreclita de studenti „Femeia lui Lenin”), unde în sectia de literatura straina era un fond bogat de carti românesti, supravegheat de securitate, în sala de lectura fiind atârnat si portretul lui Sadoveanu. Aici am înfiintat clubul literar „Miorita“, cu sezatori lungi, înflacarate si arhifrecvente, considerat mai apoi de guvernantii comunisti un „cuibar de nationalism“.

Un alt „cuibar de nationalism“ era cenaclul literar „Mihai Eminescu“ de la Universitate, al carui presedinte am fost din 1963.

În acesti ani, petrecuti în spatiul bibliotecii, pe care am înteles-o ca pe o lume sub forma de carti, un ontos concentrat în libros – o lume vazuta borgesian (si eminescian) ca biblioteca – a avut loc întâlnirea mea modelatoare cu George Calinescu. Cartile sale reeditate apareau în bibliotecile chisinauiene si se vindeau si într-o librarie „Prietenia“ (interzisa mai apoi de I.I. Bodiul, primul secretar al CC al Partidului Comunist al Moldovei, dupa racirea relatiilor dintre România si fosta URSS), cu exceptia – bineînteles – a „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent“, care circula conspirativ printre scriitori, caci, fiind un singur exemplar, se dadea spre lectura – ironia sortii! – pentru o singura zi. Pentru mine Calinescu a fost constant CRITICUL, el servindu-mi, cel putin în anii formarii, drept pattern.

Statura si statuia lui crestea în ochii mei în raport cu criticii rusi ideologizati si inclusi obligatoriu în programa scolara, dintre care îl preferam, pentru calitatile sale de literat pe Belinski, si în raport cu criticii sovietici total aserviti dogmelor ideologice. Am visat toata viata sa am un exemplar al „Istoriei…“ Visul mi s-a împlinit în 1985, când consultantul moldovean de la Uniunea Scriitorilor din Moscova, Nicolae Romanenco, mi-a adus de la Bucuresti un exemplar din editia a doua pentru pretul de 80 de ruble. (Mai târziu m-am facut si cu editia princeps datorita gestului fiicei mele, Raluca, pianista si profesoara la Universitatea de Muzica din Bucuresti, si al ginerelui meu, Dragos, preot). Lectura operei critice calinesciene trezea în mine fascinatia si tentatia de a scrie frumos, generând complexul Calinescu, pe care l-am avut o perioada buna de timp. „Viata lui Eminescu“ am citit-o de cel putin zece ori, astfel încât, daca printr-o fatala întâmplare ar dispare toate exemplarele tiparite, as putea s-o refac din memorie.

Astfel, am descoperit paradoxalul adevar psihologic ca printr-o îndelungata si profunda relecturare poti înlatura complexul de dominare patterna a autorului admirat. În cazul frecventarii repetate a unui text, ca si în cazul hermeneutizarii metodologice staruitoare, apare efectul reductionismului fenomenologic neantizator, al „punerii în paranteze“ relativiste husserliene: farmecul initial al lecturii, al „declinului“ hermeneutic dispare în mod progresiv, devine o „urma“ derridiana. (De altfel, Derrida va fi promotorul, în anii ‘70, ai secolului al XX-lea, al caracterului indeterminat al semnificatiei, al „sensului niciodata atins“ de descifrarea hermeneutica si al relatiei de interpretanta mereu reîncepute. Postulat ce a dat nastere deconstructivismului si pansemiotismului. Avem de-a face, mereu, cu o prezenta amânata, manifesta doar în „urme“.

Esentiale mi se par, la Calinescu, oscilarea între „absolutism“ si „relativism“, între „factorul surpriza fenomenala“ si „banalitatea conceptuala“, neîncrederea în interpretarea istorica obiectiva (”Orice interpretare istorica este în chip necesar subiectiva”), conceperea istoriei literare ca o comedie umana cu opere si scriitori, ca o înlantuire „de punctele de vedere din care sa iasa structuri acceptabile“, ca „stiinta inefabila si sinteza epica“ si ca o revelatie a „ochiului formator“ care surprinde transcendentele dindaratul reali-tatii lui, „cum este“ si „clasificarea mai mult decât descriptia.“ Datorita lui Calinescu, am înteles ca eudemonismului impresionismului trebuie sa i se substituie demonismul totalitatii, caci critica moderna este „o critica a ansamblurilor, nu a detaliilor“ (J.-P. Richard), a partilor legate de întreg.

Cu timpul, la patternul calinescian s-a mai adaugat modelul fiintial noicist si, în special, cel ontologic generalizat care aplica grila existentiala. Drumul meu formator (etern – formator!) a ajuns, în sfârsit, în aceasta zona care stimuleaza cuprinderea cea mai larga, „declicul“ cel mai luminator. Am ajuns, astfel, cu o anumita liniste metodolo-gica (sa-i zic asa!), sub zodiile lui Heidegger, Kierkegaard, ale lui Eliade si Jung, ale lui Noica si Blaga. Am cautat sa-mi pun cercetarile eminescologice sub semnul calauzitor al ontologicului. Am scris, dintr-o nevoie launtrica, si o carte despre fiinta româneasca: „Cumpana cu doua ciuturi“ (Timisoara, Ed. Augusta, 2000), tradusa si în franceza de un grup de profesori de la Universitatea Aix-en-Pro-vence, condus de profesorul Valeriu Rusu, care, alaturi de cunoscutul eminescolog Aurelia Rusu, animeaza acolo cercetarile de romanistica si românistica.

“O critica existentiala nu poate fi întemeiata decât pe existenta criticului“, spune Serge Doubrovsky, precizând ca cogito-ul criticului îsi însuseste modul de existenta manifestat si comunicat de scriitor si reflectat de catre constiinta criticului. Între scriitor (cogito-ul scriitorului) si critic (cogito-ul criticului) se stabilesc, dupa parerea mea, niste relatii de ordin ontologic; sunt relatii omologice (deci nu atât analogice) dintre fiinta unuia si fiinta celuilalt, între „tremurul – existential“ al celui dintâi si „tremurul – existential“ al celui de-al doilea. E un mod de re-cunoastere fiintiala. Opera se releva si ea ca „fiinta“, ca ontos rostit, exprimat. Actul critic este, prin el însusi, un act ontologic.

Cu Noica, pe care-l cred FILOSOFUL, am avut o corespondenta scurta, surprinzatoare, în temeiul careia am realizat un dialog epistolar pe care l-am inclus în volumele „Spre un nou Eminescu“ si „Ma topesc în flacari“. Nu mi-a fost dat sa-l vad în 1986 când am facut prima calatorie în România cu viza Ministerului de Interne al Federatiei Ruse. La Chisinau, treceam drept „nationalist“ si autoritatile moldovene nu puteau sa-mi aprobe aceasta plecare „subversiva”; au început sa bata însa înnoitoarele vânturi gorbocioviste, care au facut posibila multrâvnita calatorie de studii: scriam despre mitopoetica eminesciana în contextul poeticilor moderne si vroiam neaparat sa studiez „Caietele“ despre care Noica vorbea ca despre un miracol al culturii românesti. Constantin Noica a fost Heideggerul nostru; el nu a facut doar figura de filosof, ci a rostit filosofia româneste.

În anii 1986-1987 a început procesul de renastere nationala, care a avut ca revendicari prioritare schimbarea e mentalitate, impunerea valorilor democratiei, oficializarea limbii române si revenirea la grafia latina, lichidarea „petelor albe“ din istorie, adica dezvaluirea adevarului despre cele câteva valuri de deportari, despre foametea din 1947 si colectivizare, despre masacrarea intelectualilor si a celor care au lucrat în administratie, a asa-zisilor dusmani de clasa s.a.

Angajarea mea si a colegilor mei în aceasta lupta sfânta pentru adevarul despre întâmplarile tragice care au avut loc în perioada postbelica a fost un act istoric justitiar împotriva procesului de înstrainare, de deznationalizare (sau „mancurtizare”, dupa un termen lansat de kirghizul Cinghiz Aitmatov), rusificare si „internationalizare“ comunista, împotriva executiilor „fara judet“ ale intelectualilor (despre calvarul a doi intelectuali basarabeni a scris Aleksandr Soljenitân în „Arhipelagul Gulag”), actiunilor de exterminare a fruntasilor satelor prin deportari si de organizare a genocidului întregii populatii în timpul secetei si foametei din 1947.

Justitiar si recuperator totodata, caci – printr-o schimbare logica si legica a cursului istoriei, care pâna atunci ne trata doar cu „teroarea“ ei – trebuia sa recapatam si sa punem în drepturile lor valorice, simbolurile, limba ca „loc de adapost al fiintei“ (Heidegger). Reactia a fost irezistibila, vulcanica, temeiul ei revolutionar fiind indiscutabil.

Basarabia, ramasa dupa razboi în fond fara intelectualitate, îsi arunca acum lava revendicativa si iesea pe baricade pentru a reimpune autoritatea Adevarului. Demersurile patetice ale oamenilor de creatie, mitingurile frenetice de protest, adunarile furtunoase, Marea Adunare Nationala cu freamatul ei oceanic al setei de libertate (700.000 de persoane dupa estimarile presei), dezbaterile agitate de la Uniunea Scriitorilor, de la Academie, de la cenaclul „Alexei Mateevici“, iesit în strada, din Parlament si din pietele publice se revarsau ca o Bunavestire, ca o noua profetie luminoasa ca „Îngerul a strigat!“. Fremata cu toata puterea aerul unei marete reconstituiri pompeiene a adevarului istoriei. Lupta mai continua si astazi, astfel încât, spre deosebire de iesirea din infernul dantesc, iesirea din infernul basarabean nu ne-a permis înca sa vedem stelele.

Izbucnirea constiintei identitare cu forta eruptiei vulcanice a facut lumea sa vorbeasca despre miracolul basarabean si agentiile de presa din strainatate, care ne daduse cu totul uitarii, îsi trimiteau de zor corespondentii la Chisinau.

Uniunea Scriitorilor din Moldova, prima care a început aceste actiuni, s-a transformat într-un fel de Cartier General al revolutiei basarabene (”Smolnâi“ i se mai zicea). Se trimiteau soli la Gorbaciov, se întocmeau zilnic apeluri si scrisori, se angaja, în fine, o lupta pe viata si pe moarte cu autoritatile locale care elaborau decrete,m hotarâri, dispozitii (am descris odiseea acestei confruntari în vol. „Basarabia sub steaua exilului“, aparuta la Bucuresti, în 1994).

“Noaptea furtunoasa“ din 18-19 mai 1987 de la Uniunea Scriitorilor (o zi si o noapte întreaga) a formulat imperativele luptei, a schimbat Comitetul de Conducere, scotându-ma si pe mine din zodia anonimatului public prin alegerea ca secretar. (Din septembrie 1991, am devenit presedinte al acesteia.)

Procesul redobândirii românismului cultural s-a desfasurat sub semnul calauzitor al lui Eminescu.

Întâlnirea cu Eminescu, eveniment = cheie al vietii mele, avusese loc în anii studentiei, semnificând atât o revelatie de ordin cvasimistic – caci e modelatoare, luminatoare în sens axiologic si ontologic -, cât si un impact stimulator, productiv. Opera si personalitatea sa sunt pline de ontos = românesc si general = uman, demersul sau artistic si intelectual fiind unul prin excelenta fiintial. Calificativele superlative de „omul deplin al culturii românesti“ (Noica), de „patronul canonizat al scrisului românesc (Perpessicius), „de sfântul ghiersului românesc“ (Arghezi), de „expresia integrala a sufletului românesc“ (Iorga) nu sunt expresii encomiastice, bune de persiflat în stil postmodernist sau „dilemator“. Ele denumesc o realitate valorica ce se impune prin reprezentativitate, productivitate si interpretativitate. Eminescu ramâne statornic Biblia noastra lucratoare, fiind o statuie a meditatiei în miscare (precum zicea Baudelaire despre Hugo). În cazul lui, miticul drum spre Centru capata un sens lamuritor, caci ne alimenteaza apriori constiinta centrarii. Mergem, în câmpul fiintei noastre, în si, totodata, spre Eminescu (ca spre noi însine), directionarea continându-se în chiar ratiunea miscarii. De-a lungul timpurilor s-au profilat în chip deslusit trei atitudini fata de el: epigonic = iconodula, retardara (în sensul lui Lovinescu care astepta sa devina anacronic) si contestator – iconoclasta cu o diagrama ciudata a reactiilor negativiste de la canonicul Grama la autorii Dilemei (1998, No. 265), printre care, alaturi de mediocritati crase, îi întâlnim regretabil pe Nicolae Manolescu si Mircea Cartarescu, acestia etalând chiar o bucurie si o mândrie în a demitiza.

Dupa 1990, Eminescu a revenit cu forta lui modelatoare în societatea româneasca democratizata, nemaivorbind de rolul sau paternal în procesul de renastere nationala a românilor basarabeni de care vorbeam mai sus.

Ca om de cultura român, trebuia sa ajung neaparat la Eminescu, el fiind cel care mi-a asigurat certitudinea ca avem valori si în temeiul lor putem sustine un dialog cu lumea, ca putem intra cu aceste valori în dialogul multicultural despre care se vorbeste insistent acum. De acest lucru m-am convins convorbind si cu 74 de eminescologi, traducatori si oameni de cultura din întreaga lume. Orele mele matinale au fost, dupa 1976, când dupa moartea parintilor mi-am zis sa scriu ceva esential, orele Eminescu, la care pe parcurs s-au adaugat orele Blaga.

În legatura cu actiunile de detractare, de demitizare înversunata si de autodispretuire „Cioraniana“, care s-au declansat în societatea româneasca extrem de caragializata, tinta fiind marele valori si – printre ele – Eminescu sunt de spus câteva lucruri.

Ne sta, oare, bine în fata lumii sa ne autodefaimam, sa ne „urinam pe biserici“ (vorba lui Arghezi) si sa ne alegem ca zeu protector pe Momos, care era la greci zeul sau mai bine zis zeuletul ironiei, zeflemelei si bârfelei, sa ne reactualizam vechile complexe de inferioritate, sa ne (re)complacem în autodispretuire, sa ne aservim total jocului politic al circumstantelor (vezi articolul nostru „Zeul Momos si noi „românii!“ în buletinul Mihai Eminescu, nr. 1(4), 2001, p. 4-18). „Defaimarea zeilor este o rea desteptaciune“, spune Pindar.

Cu Eminescu am obtinut o demnitate estetica si etica, pe care nimeni si nimic n-o mai clinteste din loc.

Este firesc ca raportarea permanenta la el sa ne impuna si înnoirea paradigmelor si a instrumentelor (în cazul nostru a paradigmelor culturale si instrumentarelor critice), fara a renunta la ceea ce este viabil si eficient în vechile modele.

În domeniul criticii si istoriei literare Sainte = Beuve mai ramâne o personalitate de referinta cu portretizarea axata pe psihologism (el, dupa propria marturie, din Mes Poisons, nu este un istoric, dar are unele laturi de istoric). Dintr-un fiziolog care opereaza cu trasaturile generale, el se transforma într-un fenomenolog al spiritului creatorului de valori, într-un analist al viului din el. Biografia evenimentiala exterioara este înlocuita de biografia interioara a faptelor sufletesti. Fireste, istoria literara si eseistica filozofica au valorificat si grila psihanalitica sau existentiala. „Baudelaire“ al lui Sartre e un exemplu în acest sens.

Fara sa eludez documentul, am mers în lucrarile mele despre Eminescu (si nu numai) pe aceasta hermeneutica existentiala, constituita din depistarea complexului de aratari/ascunderi ale însasi fiintei scriitorului, a codurilor psihologic = comportamentale si personalist = etice, care definesc portretul fenomenologic. Fenomenologicul si ontologicul s-au întâlnit temeinic cu paradigma moderna si postmoderna. (Blaga vorbea despre lucifericul în cunoastere, despre „ascuns“ si „mai ascuns”). Privirea criticului de azi se îndreapta spre obiectul cunoasterii, ca si privirea lui Orfeu spre Euridice: atunci când vrea s-o vada cu adevarat, sa-i constate existenta reala, se îndeparteaza, se ascunde în neantul necunoasterii. Ca si în fizica moderna, rezultatele studiului depind de obiectivul pe care si-l propune cercetatorul (operatorul), de „declicul“ hermeneutic, de grila aplicata, caci se resimte marca ontologica a relativismului, a aproximarii (= a stabilirii valorice prin apropiere de marimea cautata), a relatiei critice de care vorbea Jean Starobinski, care constata nevoia de coduri preexistente, de o interpretare comprehensiva, ce înlatura judecata de valoare. Este o relatie complexa de identificare si distantare, care pune într-o ecuatie capricioasa empatia, intropatia si antipatia. Structuralismul ne-a propus cautarea unui logos comun, a unor genera dicenda, a unui context general, în timp ce criticul se cade sa caute însusi textul cu toate codificarile sale, recurgând la instrumentul fenomenologiei si ontologiei. Esentialmente, criticul nu se va limita la contextualizare, ci va recurge la o textualizare nuantata, descifrând ce spune fundamental scriitorul despre fiinta si fiintare.

Orice metoda si mod de investigatie ne-am propune, ne întoarcem volens-nolens, la Erlebnis, la trairea codificata în legile imanente ale artei. Monismul structuralist, opus dualismului obisnuit gândire/expresie, ne ajuta prea putin în actul critic. Sensul existential al operei e codificat în pluralismul semiotic, în marele imperiu al semnelor si structurilor pe care-l ascunde. Criticul de la începutul mileniului al III-lea este harazit luptei cu umbrele, cu ascunderile fiintei operei.

Deruta este datul existential al actului critic, care e supus presiunii unor criterii antinomice universaliste / antiuniversaliste, determinate de nationalism, europenism, multiculturalism si de „moartea cartii“ sau de „moartea literaturii“. Caci cartea si literatura suporta, de la sfârsitul secolului al XX-lea concurenta internetului TV CD-urilor bibliotecilor electronice. Literatura nu are valoare estetica de altadata, fiind stingherita si de paraliteratura, antiliteratura, near literature (literatura de frontiera sau marginala), de textul postmodern sans rivages, de sub-literatura, non-literatura etc. În atare conditii, demersul critic s-a vazut extrem de ideologizat, formalizat în sens structuralist – semioic – textualist, psihanalizat. Judecata de valoare, estetica si generalizanta prin existenta, a cedat studiului textualitatii (”mutatia literaturii în text“ a J. Kristeva) sau al interrelationaritatii semnificatiilor, codurilor de lectura (textul busculat, „infinit deschis“ al lui R. Barthes), studiului cinefic (care refuza conotatiile estetice, cautarea valorii literare).

Indiferent de aceste excese formalizante, metodologizante, critica (si istoria literara) nu poate exista fara o comunicare sympatetica cu opera, scriitorul, literatura, fara acea la plaisir du text, dar nu neaparat în sensul psihanalizat al lui R. Barthes, fara dragostea fata de literatura pe care o cerea criticului Gogol, fara întâlnirea emotionala prima, deschizatoare de semioza.

Ca si lingvistul, criticul si istoricul literar pare sa poarte vesmintele caraghioase, croite din petecele multicolore si zdrentoase ale lui Arlechino. În ciuda înlocuirii modelului mecanic cu modelul electronic „obstacolele epistemologice“ nu pot fi depasite, dupa cum afirma si Bachelard. Cibernetica, informatica si teoria comunicarii au sporit aporiile, în loc sa le spulbere. De la Saussure, Propp si Cercul de la Praga pâna la Chomsky, care anunta amurgul structuralismului (în 1950), lucrurile nu s-au lamurit, ci s-au complicat, caci, formele lingvistice nefiind capabile de a transmite prin ele însele un semnificat si de a realiza un raport perfect între locutor si destinatar, între dictum si dicere, revenim la un nivel zero, la o închidere sistematica ce duce la „omogenizarea superficiala“ (Chomsky), la relativizarea partii si la reimpunerea binarismului logic aristotelic. Ajungem, asadar, la tabula rasa a empiristilor si la vidul inconstientului de care vorbeste Lévi-Strauss (vidul fiintei aristotelice, vidul cogito-ului cartezian, vidul statuii lui Condillac, precizeaza Gilbert Durand). Ne închidem permanent în cercul semantic conturat de semnificat si semnificant, si confundam limbajele (cel natural cu cel artificial) si absolutizam contextul, reteaua formala. Desprinzându-se de fundamentul lor lingvistic initial, sensurile se proiecteaza în metalimbaje (descriptiv, translativ, metodologic, epistemologic). Filosofii comunicarii sfârsesc prin a gasi semnificatia metalingvistica suprema în limbajul artistic sau metapoetic (= mitopoetic), care este, dupa Eugenia Coseriu, un limbaj absolut.

Totul consta în a aproxima ceea ce semnifica etimologic meta: dupa, pe lânga, cu. Limbajul este, esentialmente, un metalimbaj.

Critica si istoria literaturii e, de asemenea, o metaliteratura axata pe metalimbajul artistic. Fara o atare legatura asimptotica actul hermeneutic este de neconceput.

La aceste complexe de ordin ontologic (fenomenologic) se adauga complexele de ordin deontologic pe care le are în mod obisnuit omul de cultura român. El este coplesit de complexe originare si venite din afara. Lucru curios, caci marii nostri oameni de cultura nu le-au avut si ne gândim îndata la Cantemir, Eminescu, Hasdeu, Iorga, Noica. Complexul fragmentarismului, al marilor proiecte nerealizate (manolism mitic manifestat în cultura; reînceperea zidirii de la nivelul zero). Un alt complex, viabil de-a lungul secolelor, este cel al inferioritatii, care-i face si azi pe multi sa afirme ca avem „o cultura mica“ si ca ceea ce-i românesc (nu doar în cultura) este sub orice nivel. Toate duc la un complex generalizat al fatalitatii mioritice, complexul cioranian al „neantului valah“ fiind încoronarea grupului de complexe ce ne este harazit.

Sunt, însa, complexe si complexe; sunt complexe bune si rele. Cu puncte de reper în psihanaliza, Charles Boudouin si Gaston Bachelard aduc demonstratia unor clare linii de demarcatie. În mare, complexul este un reactor si un transformator de energie psihica. Suprapunându-se peste complexul originar, complexul de cultura realizeaza transformarea în chip efectiv, împacând sublimarea culturala cu cea naturala. „Sub forma lui buna cea buna, complexul de cultura retraieste si reîntinereste o traditie. Sub forma lui cea rea, complexul de cultura este obiceiul scolaresc al unui scriitor lipsit de imaginatie“ (Gaston Bachelard, „Apa si visele“, Bucuresti, 1995, p. 24).

Într-un om al complexelor este o parte vadita de comic si de tragic. Comicul îl da ridicolul calitatii lui fundamentale de complexat ca atare, de aservit complexelor, în timp ce tragicul este determinat de faptul ca el nu-si mai poate schimba acest dat fatal. Este inutil sa demonstrezi cu instrumentar analitic inutilitatea urmaririi broastei testoase sau asteptarii zborului sagetii lui Zenon din Elea. Sfatul pe care i-l da Cosini lui Zeno, în romanul lui Italo Svevo, este: singurul remediu pentru a se elibera de „complexe“ este rememorarea trecutului. E un sfat absurd, caci si rememorarea realitatilor revolute e tot un „complex”; unde mai pui ca trecutul însusi poate depozita si el „complexe“. Complexarea apare ceva de neînlaturat, ca o determinare si o finalitate.

Este indiscutabil ca românul (si românul basarabean în speta) are foarte accentuat complexul Marginii si al Drumului spre Centru. Iata de ce m-a preocupat întotdeauna – si în legatura cu destinul meu – fenomenul exilului. Am scris si o schita fenomenologica a exilului literar românesc (vezi „Critica 2. Centrul si marginea“, aparuta la Fundatia „Scrisul românesc“, Craiova, 2002, prin stradaniile amicale ale lui Tudor Nedelcea).

Exilul face parte din destinul românesc, spune atât de exact si tulburator Mircea Eliade. Exilul basarabean este cu precadere un exil interior, precum l-am caracterizat în „O istorie deschisa a literaturii române din Basarabia“ (1996 si editiile ulterioare din 1997, 2002), carte pe care eram ca si obligat s-o scriu, ca încercare de prima sinteza critica, deoarece istoriile mai vechi ale lui Stefan Ciobanu si P.V. Hanes erau prea sumare si se încheiau la 1940, istoriile lui Calinescu, Lovinescu si Iorga nu contineau decât referinte la unele nume si reviste din perioada interbelica, iar „Istoria literaturii moldovenesti“, aparuta în anii 1986-1990, la Chisinau, era marcata de schemele ideologice realist = socialiste, desi insera si studii despre scriitorii si revistele tabuizate (Stere, „Viata Basarabiei”).

Treptat, literatura basarabeana a fost scoasa din conul de umbra al interdictiei prin studiile lui Vasile Badiu, Alexandru Burlacu, Alina Ciobanu, prin valorificarea mai ampla a operei lui Mateevici (F. Levit, S. Pânzaru, I. Nuta).

Ce a fost exilul basarabean (interior) pentru mine? Bineînteles, o perioada de teroare intelectuala si o perioada de rezistenta „rizomica“, de ascundere a Tulpinei si de cultivare strategica a radacinilor. O perioada de frustrari si recuperari, de replici mute la ideologismul terorizant, impus prin directive, hotarâri, periodice ale partidului, adunari, critici în presa de partid si cea literara, audieri în diferite instante, somari din partea securitatii (KGB). Scriitorul se mai putea ascunde în metafora, în parabola, în limbajul esopic, în timp ce criticul era impus sa fie un ideolog în sens partinic (marxist-leninist).

Refuzul interior (spuneam ca daimonul meu launtric îmi soptea sa evit ideologizarea extrema) m-a costat mult, fiind nevoit sa prestez munci grele de redactor inferior la reviste si edituri, la teatre si enciclopedii, sa stau mai multa vreme fara serviciu. (Scriitorul armean Gevork Emin, vazându-ne angajati la posturi de rutina, observa ca în Moldova se face o adevarata risipa de talente.) Strategia mea „estetica“ a fost sustinuta de scriitori, de criticul cel mai doct si mai de temut Vasile Coroban, de presedintele Uniunii de atunci Pavel Botu, de anumite reviste din Moscova, care erau mai liberale în materie de ideologie literara. Faptul ca mi s-au acordat premii ale saptamânalului Literaturnaia gazeta si revistei Drujba narodov – publicatii care stimulau în linii mari valorile si promovau si un spirit înnoitor – era de-a dreptul încurajator. În contrapondere cu Simion Ciubotaru, ideolog dogmatic pâna în maduva oaselor, eram membru al Comisiei pentru critica a Uniunii Scriitorilor din fosta URSS.

Viata literara îsi avea sinusoida ei de realizari / esecuri, de sperante / înfrângeri, spiritul adevarului se manifesta latent – „rizomic“, astfel încât atunci când a aparut momentul fast, vânturile înnoirii s-au dezlantuit irezistibil.

Oricum, pâna la 1985-1987, am fost coplesit de un presant sentiment al exilului si de un îngustator spirit al locului de felul celuia – sa zic – pe care îl avea Albert Camus, francezul din „Africa de Nord“. „M-am nascut acolo, raspundea el unui intervievator care îl întreba despre atasamentul profund pentru locurile natale, este o mare tara cu puteri neatinse. Departe de cercul ei, ma simt întotdeauna în exil. De vreme ce o cunoasteti, ma veti întelege“ (Albert Camus, „Eseuri“, Bucuresti, 1976, p. 374). Sentimentul exilului este determinat de intrarea într-o zona a rigidului, stiutului, monotonului, a mortificarii simtirii, care poate fi depasita doar de actul re-trairii: „Vine o zi când, din prea multa rigiditate, nimic nu ma mai minuneaza, totul este dinainte stiut, si a trai înseamna a reîncepe. Este timpul exilului, al vietii uscate, al sufletelor moarte. Pentru a retrai, este nevoie de un anumit har, de uitare de sine sau de o patrie“. (Ibidem, p. 153)

În viziunea lui Camus, patria ramâne generatoarea existentei reînnoite a artistului. De aceea, momentul cel mai fericit pentru mine a fost redobândirea Patriei culturale a românismului. În anul 1989, asa cum a spus atât de inspirat Eugen Ionescu, Dumnezeu a fost român. Cultura basarabeana, datorita acestei întoarceri a Ziditorului cu fata spre noi, s-a reintegrat spatiului cultural general = românesc si mi-am scris de acum înainte cartile cu sentimentul mântuitor al acestei unitati. Momentul ‘89, precedat de momentul ‘87, a fost cu adevarat un mare eveniment „sentimental“, caci, asa cum spunea marele exilat Ovidiu, când îti pierzi Patria atunci îti este pieirea. Refacerii acestei unitati mi-am consacrat întreaga activitate de presedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din septembrie 1991), de academician (membru de onoare al Academiei Române, din 1991, si membru titular al Academiei de Stiinte a Moldovei, din 1992, unde coordonez sectorul de literatura româna moderna), de vicepresedinte al Ligii culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, condusa de profesorul Victor Craciun, care a facut atât de mult pentru refacerea spirituala a Basarabiei, initiind podurile de flori si de constiinta româneasca, de membru al Comitetului si Consiliului Director al Uniunii din România. Împreuna cu societatea „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca (sunt si cetatean de onoare al acestui municipiu prin grija redutabilului primar Gheorghe Funar), ai carei animatori au fost, printre altii, regretatii Liviu Petrescu, Traian Brad, Tudor Dumitru Savu, Alexei Mare, si în care activeaza neobositii Mircea Borcila, Mircea Muthu, Doina Cetea, Constantin Cublesan, Virgil Bulat, Mircea Popa, Petru Poanta, Irina Petras, Aurel Rau si Adrian Popescu, am organizat câteva editii ale „Zilelor Lucian Blaga“ la Chisinau. Poemul critic Lucian Blaga – paradisiacul, lucifericul, mioritic s-a nascut pe unda prielnica a acestei colaborari. Între 1998-2000, am fost coordonatorul programului academic „Relatii cultural – spirituale dintre Ardeal si Moldova (Basarabia)“, lucrarile fiind adunate în volumul „Lumini modelatoare“ (Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2002). Eugen Simion m-a angajat, cu fermitatea si soliditatea sa valaha, în treburile Academiei Române, desemnându-ma autor si coordonator al „Dictionarului General al Literaturii Române“. As pune la activul meu si alte actiuni, daca nu s-ar datora preamultului suflet pe care l-au pus în ele colegi si confrati din diverse centre de cultura ale tarii: Dan Manuca, Cezar Ivanescu, Lucian Vasiliu, Nicolaie Busuioc, Andi Andries, Cassian Maria Spiridon, Mircea Radu Iacoban si Ioana Irimia din Iasi, Sterian Vicol, Viorel Dinescu, Dumitru Tiutiuca si regretatii Ion Chiric si Radu Dorin Mihailescu din Galati, Gheorghe Calota din Braila, Mircea Cosma, Alexandru Badulescu si Constantin Manolache din Ploiesti, George Vulturescu din Satu Mare, Ioan Tepelea, Dumitru Chirila si marele bibliofil Lazar Dârjan din Oradea, Ion Boldeanu din Suceava, Olaru Nema din Botosani, Elena Poama din Vaslui, Cornel Moraru si Dimitrie Poptamas din Târgu-Mures, Ionel Margineanu din Alba Iulia, Gruia Novac dde la Bârlad, Toma Istrati, Petre Popescu-Gogan, Vasile Capatâna si regretatul Octavian Ghibu din Bucuresti, Tudor Codreanu de la Husi, Gheorghe Neagu si regretatii Florin Muscalu si Traian Olteanu de la Focsani, Anca Augusta, Adrian Dinu Rachieru, Corel Ungureanu, Iosif Cheie-Pantea si Dorina Margineantu de la Timisoara, Tudor Nedelcea si Jean Bailesteanu de la Craiova, Gheorghe Pârja de la Baia Mare, Nicolae Lupan, Valeriu Rusu si Aurelia Rusu din Franta, Ioan Baba si colegii lui din Banatul Sârbesc si atâtia altii.

Cultura reala se tine pe „sufletism“, pe entuziasmul nerasplatit al unor asemenea oameni, cu care poti face întotdeauna un întreg.

În fond, ma întreb ce înseamna – azi – cultura si omul de cultura?

Oswald Spengler vorbea despre o cultura posibila si una reala. Daca o cultura, ca necesitate umana, devine destin, pot spune ca sunt un om de cultura devenit un destin.

Cultura (inclusiv limba) îti da certitudinea împlinirii, certitudinea de a fi ca personalitate, ca popor fauritor de istorie (la nivel de comunitate). A fi om de cultura înseamna deja a fi un om cu identitate, cu personalitate. Cultura instaureaza suveran spiritul democratic si da individualitatii devenite personalitate o liniste a actiunilor care îndeparteaza vanitatea si alte pasiuni josnice, destructive. În aceste conditii, e bine sa fii Aristarc, si nu Zoil. Mi-am propus ca deviz (de)ontologic anume sa construiesc si nu sa demolez, sa gasesc temeiul înfiintator si nu principiul neantizator. Am conceput, prin urmare, cultura româneasca în ansamblu ca o cultura a dreptei comune, singura capabila sa ordoneze lucrurile, sa le dea sens si sa le puna, astfel, sub semnul sacrului.

Iulie 2002, Chisinau – Olanesti

MIHAI CIMPOI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s