din cărțile academicianului Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi]

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi, Dicţionarul Enciclopedic. Mihai Eminescu

acad.Mihai Cimpoi la diferite evenimene

Mihai CimpoiMihai Cimpoi

Academicianul Mihai Cimpoi la Festivalul Internaţinal „Grigore Vieru”

Cenaclu - Copie

Mihai Cmpoi (anul 1988) la fondarea Cenaclului Grai Matern (de poeta Renata Verejanu), cenaclul care a fost pe linia întâi a renaşterii naţionale.

De academic Publicat în opinii

Mihai Cimpoi despre Vasile Vasilache

Mihai Cimpoi

1. Vasile Vasilache este o expresie desăvârşită a arhetipalităţii îmbinată simbiotic cu (postmodernitatea). Nu l-a interesat lupta dintre „antici” şi „moderni”, fiindu-şi sieşi canon şi paradigmă. A practicat o scriitură, care se ţese din ea însăşi (să nu uităm că, etimologic text trimite la textil, la ţesătură). Cu Vasile Vasilache am trecut întreaga odisee sau, mai degrabă, pandemoniul perioadei postbelice, opunându-ne – împreună – procesului de înstrăinare de matricea stilistică firească, de aservire ideologică aşa-zisului realism socialist şi marginalizării. A sfidat o atare marginalizare şi marginalismul care este caracteristic literatului basarabean, urmând stăruitor de unul singur Drumul spre Centru. Întâmplări, momente? Multe, câtă frunză şi iarbă, cum ar zice el, căci temeiul lumii e întâmplarea. Ei bine, anume aleatoriul (cum îi plăcea, de asemenea, să zică, să se completeze neologistic) a făcut ca să-mi fie sfetnicul primilor mei paşi în literatură când era redactor la Cultura. Veneam, încălţat în cizme cu carâmbi mari, de „brezent” şi pline de lut frământat de la Larga sau de la Lipcani, unde am făcut un an de corvoadă ziaristică provincială.
L-am şi încercat să-l imit în nişte încercări în proză (reportericească), căci era un povestitor fascinant. Probabil, mi-a apreciat mai mult acea venire originală în cizme la oraş, în care întrezărea o cutezanţă, o voinţă de ceva, decât calitatea textelor mele de atunci. Oricum, am apărut în Cultura cu augusta lui binecuvântare: „Păi să fie într-un ceas bun, că începutul e o întemeiere!” Recunoştinţă, nea Vasile, pentru această binecuvântare şi pentru că am fost alături la bine şi la rău.

2. Surâsul lui Vişnu, pentru că îi caracterizează atitudinea blajin-ironică faţă de lumea aceasta care-şi ascunde mereu, la modul comic-tragic, esenţele în aparenţe şi îşi spune povestea cu cocoşul roşu în chip de eternă reîntoarcere nietzscheană de la Adam până la Ana-Maria.
Contrafort

despre turnatori

Mihai Cimpoi

„Desigur, trebuie să reluăm asemenea discuţii publice, pentru a scoate la lumină adevărul. A existat poliţie secretă. În special intelectualii au fost cei reprimaţi, exilaţi, marginalizaţi şi mereu monitorizaţi. În acest sens, e nevoie odată şi odată de promulgarea legii lustraţiei, pentru  deconspirarea celor care au lucrat cu securitatea. Şi scriitorii securişti trebuie aflaţi, dar şi adevărul despre cei care au contribuit la deportări. Bunăoară, eu am aflat că din satul meu au fost deportate peste 500 de persoane!
Alexei Marinat, spre exemplu, s-a întâlnit cu fostul său călău, care l-a anchetat cândva. Respectivul are în prezent o pensie cam de 40 de ori mai mare decât a scriitorului, fost deportat. În mod firesc, ne întrebăm: cum e posibil aşa ceva?
Eu cred că majoritatea scriitorilor noştri nu au colaborat cu securitatea. Desigur, au existat şi dintre cei care au fost implicaţi în asemenea activitate, într-o formă sau alta. Eu fiind în anii `90 deputat în parlament, i-am solicitat ministrului Securităţii, Anatol Plugaru, propriul meu dosar. El mi-a dat un sfat prietenesc: să nu mai insist, pentru că m-au turnat chiar prietenii. Eu i-am urmat sfatul. Prin urmare, dacă prietenii mei sunt scriitori, deducem logic că ei m-au turnat.
În ceea ce priveşte scrisul din acea perioadă, aici e de menţionat cenzura politică din conştiinţa noastră. Nu-i vorba numai de turnătorie sub formă de scrisori sau declaraţii. Bunăoară, niciunul dintre scriitorii noştri nu a îndrăznit să menţioneze foametea sau aşa-zisele pete albe ale istoriei, deportările, colectivizarea. Dimpotrivă, sunt scriitori care au îmbrăţişat aceste procese negative.
Bineînţeles, cei bănuiţi există şi aceasta va tensiona relaţiile dintre noi, în cazul dacă vor fi deconspiraţi. Va apărea un sol favorabil şi pentru exagerări şi interpretări. Întâi de toate, trebuie explicat oamenilor exact ce înseamnă colaborarea cu securitatea. Aş aminti cazul poetului Cezar Ivănescu, care a fost acuzat de scriitorul Mircea Dinescu la televiziune că a colaborat cu securitatea, fără a aduce nicio dovadă. După aceasta a şi urmat decesul lui Cezar Ivănescu. Când se învinuiesc oamenii fără niciun motiv, apare necesitatea de a defini exact ce înseamnă colaborare cu securitatea”.

Mihai Cimpoi despre Grigore Vieru

AXA LUMII 

Grigore Vieru este un poet prin excelenţă al Mamei şi maternităţii. Mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a spaţiului copilăriei care este unul, matern, devine Mama Naturii şi a Cosmosului, Mumă în genere. Mama va fi naturalizată, după cum, în acelaşi sens, natura va îi maternizată; identitatea ontologică se exprimă prin paralelismul perfect dintre mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice: «Uşoară, maică, uşoară,/C-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară / Intre ceruri şi pământ/În priviri/c-un fel de teamă,/Fericită totuşi eşti — /Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gîndeşti» (Făptura mamei). Mama are capacitatea magică de a repara şi a întreţine întregul, starea de echilibru a omului şi universului: «Această lună lină/De nu va răsări,/În locu-i răsări-va / Lin chipul maică-mi». Maternitatea este eminamente Neuitare şi poezia lui Vieru realizează, în fond, dubla mişcare de înaintare-întoarcere în circuitul, constant reluat, al Amintirii.

Marea Mamă, în jurul căreia gravitează dorinţele umanităţii, e arhetipul principiului structurant al universului ce se prefigurează în zorii omenirii, generând cunoscutele figuri mitice: Mama Pâinii, Astarte, Isis, Maya, Magna, Mater, Anaitis, Afrodita, Sybele, Reya, Geya, Demeter, Miriam sau Diana, Ephesia, o multimamia, care apare ca o reprezentare iconografică a naturii în formă de femeie care ţine un glob pământesc, mod de a exprima acţiunea de a ocroti şi a alimenta tot ce este viu.

În lirica lui Vieru străvechiul motiv este cultivat pe fecundul sol al tradiţiei româneşti, care naşte o anume notă specifică a apropierii calde, învăluitoare, intimizatoare şi înnemuitoare.

Grigore Vieru este un poet remarcabil al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea univers, creat de copil, adevărat homo ludens. Jocul ca atitudine suverană faţă de real presupune imaginaţie, simţul metaforicului şi al familiarităţii lucrurilor: copilul lui Vieru, care preface curcubeul într-o coardă, are ca date organice atât impulsul de jos, cât şi percepţia intuitivă a frumosului; el nu mai este o jucărie oarecare, ci parte integrantă a fiinţei jucătorului. Graţie cunoaşterii profunde a logicii şi psihologiei infantile, Vieru a creat unele din cele mai frumoase versuri pentru copii din poezia românească: «Am găsit în prag un ou,/Ouşorul este nou /Nou ca rouă de sub stele,/Cald ca gura mamei mele» (Oul); «Bate toamna nucile,/Aureşte frunzele, / Rumeneşte merele./Ce eşti trist, măi greiere?» (Toamna). «Suie frunză, urcă ram:/«Tare mult de lucru am!»/Trece vale, trece coasta:/«Tare-i scurtă viaţa asta» (Furnica); «Pe ramul verde tace — / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare /Ascultă limba noastră./ De-ar spune şi cuvinte/Cînd cîntă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din limba sfîntă-a noastră» (Frumoasă-i limba noastră).

Grigore Vieru reactualizează şi dă un farmec original motivului universal şi totodată specific-românesc al copilăriei, concepută ca axis spiritual, ca tărâm al primordiilor şi jocului recreator de lume, ca paradis recuperat prin simţul nealterat de «secolul grăbit» al candonlor şi frăgezimilor.

Un capitol aparte în creaţia sa îl constituie poezia de inspiraţie „naţională şi socială pe linia tradiţională Eminescu — Alecsandri — Coşbuc — Mateevici — Goga, poezia — strigăt existenţial, oracular — mesianică şi înverşunat-pamfletară: «Sunt pata cea de sânge, zisă / Republica Moldovenească / Ce-n loc să frigă ucigaşii / încearcă veşnic să-i zâmbească. / Sunt dorul care zboară peste/Zăgaz şi apă înspumată — /Un fel de tristă libertate/Cu lacrimi mari încoronata. / Sunt Prutul singur şi istoric,/ Ghimpată sârmă îl răneşte /lI suge de-o vecie mare/El de-o veşnicie izvorăşte / Sunt doina, taina ei, pe care / Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii. / Chiar daca-ar fi acoperită/Cu — o mie una de Siberii» (Sunt).

Pe versurile lui Grigore Vieru, structural-cantabile, au fost compuse numeroase cântece, foarte populare în Basarabia şi în întreg spaţiul românesc.