opinii

DE LA „COMPLEXUL EUROPEI” LA RECUPERAREA EXILULUI

a) „Complexul Europei”
Acest complex este directa urmare a „complexului de inferioritate” izvorât din conceptul „culturii mici” româneşti, suprapus, la rându-i, peste „imperativul europocentrării şi al globalizării impulsionat dinăuntru şi din afară, constituindu-se între o realitate concretă şi o proiecţie utopică şi ideală” . Mihai Cimpoi observă că din acest bizar complex s-au conturat două feluri de reacţii, ca două modele: „unul adamic, natural şi altul golemic, artificial”. Acestea, la rându-le, au creat mai multe atitudini relaţionale faţă cu Europa. Prima a dezvoltat-o Dinicu Golescu, după călătoria lui în Occident, în cartea Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826 (Buda, 1926). Destoinicul boier valah a fost atât de impresionat de cele descoperite în ţările din vest, încât, întors în ţară, a trecut la o intensă activitate de reformare culturală după model european, impuls preluat de generaţia paşoptistă, dar cu spiritul critic impus de direcţia Daciei literare. Adrian Marino a numit reacţia aceasta „complexul Dinicu Golescu”, pe care Mihai Cimpoi îl include în modelul natural, adamic, evoluat fie către „sincronizarea gravă şi demnă” din ceea ce criticul numeşte „non-complexul Eminescu”, culminat în „non-complexul Brâncuşi”, cu influenţă radicală în evoluţia sculpturii moderne, fie către mimetismul conceptualizat de Eugen Lovinescu sub eticheta de sincronism. La polul opus, s-ar situa „complexul Cioran”, cu fascinaţia lui negativă, „neantul valah” determinându-l la o lepădare totală de cultura românească şi adoptarea, prin creaţie, a limbii franceze. Ce-i drept, „complexul Cioran” ar merita o discuţie aparte, căci nu este deloc simplu, nefiind confirmat de o ruptură ontologică radicală, altminteri, imposibilă, căci el n-a făcut, după propria-i mărturie, cunoscută de Mihai Cimpoi, decât să universalizeze o latură a eminescianismului (din Rugăciunea unui dac) în filosofie kynică de expresie franceză.
Din perspectiva „descoperirii” Europei occidentale, mitul labirintului s-a organizat în jurul Europei-centru: „Drumul spre Europa este identic, pentru spiritul românesc, cu drumul spre Centru”. Or, Centrul este „mărul de aur” din Grădina Hesperidelor, cea păzită de mulţi dragoni, pe care spiritul românesc, în călătoria lui, ar trebui să-i învingă. În imaginarul doctrinei lovinesciene, mărul de aur se conceptualizează în ceea ce Tacitus numise saeculum (spiritul veacului). Critica arhetipală a lui Mihai Cimpoi va aduce în prim-plan mitul mărului de aur într-o carte din 1998, cu acest titlu .
În sânul „fierăriei lui Iocan” a criticii româneşti, încercarea de localizare a mărului de aur s-a manifestat, mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi, într-o dispută interminabilă, între „modernişti” şi „tradiţionalişti”. Primii au decis că mărul de aur se află în Europa occidentală, ceilalţi – în spaţiul românesc. Călătorind şi instruindu-se în spaţiul culturii germane, Eminescu descoperise că mărul de aur e în România, revelaţie ca a celebrului rabin din parabola lui Martin Buber, cel care a trebuit să facă o călătoriei de o sută de kilometri depărtare de casă pentru a afla că în odaia lui săracă stă ascunsă o comoară. Şi Mihai Cimpoi descifrează tâlcul studiilor germane ale lui Eminescu în acelaşi sens. Încât se poate spune că Europa autentică are atâtea Centre câte naţiuni şi culturi are. De chestiune a fost frământat, aproape toată viaţa, şi Adrian Marino. În Pentru Europa (1995), Marino a încercat să rezolve controversele dintre „autohtonişti” şi „europenişti” printr-un program în patru puncte: „1. O afirmare energică a «Europei» şi a adeziunii la acest ideal dintr-o perspectivă românească, printr-o asumare implicit personală; 2. Un punct de vedere «european» corespunzător momentului istoric pe care-l parcurgem; 3. O atitudine şi un stil militant prin propagarea de idei active şi, uneori, polemice, exprimate în mod civilizat şi urban, polemică exclusivă de «idei», şi nu de «persoane»; 4. A aduce în sfârşit – figurat vorbind – «Europa acasă», prin cât mai multe idei, valori şi atitudini tot mai asimilate cunoştinţelor noastre. A fi în acelaşi timp «român» şi «european», în toate domeniile de activitate şi cu toată convingerea şi energia, constituie programul de bază.”
Europa concepută de cei grăbiţi cu „integrarea” şi cu demolarea valorilor autohtone, avertizează Mihai Cimpoi, este un produs utopic, croit şi impus de aparente „necesităţi istorice stringente”, fără negocieri favorabile României, ca şi cum integrarea ar fi lipsa oricărei alte soluţii, impusă de un soi de imperativ categoric. O asemenea grabă, „alimentată şi de toate complexele noastre şi de uitarea propriului nostru europenism”, ne sileşte să abandonăm orice spirit critic, prezent, în schimb, la mari spirite precum Ortega y Gasset (v. Unitatea şi diversitatea Europei), pentru care adevărata Europă „afirmă mărcile particularităţilor naţionale şi totodată aruncă într-o zonă incipientă plină de incertitudine o identitate europeană sintetică” . În schimb, la noi, partizanii europenismului fără condiţii trăiesc cu iluzia că deja există o identitate europeană sintetică, opusă celei româneşti care trebuie abandonată. Mihai Cimpoi găseşte însă şi în rândul postmoderniştilor voci lucide, care nu-şi fac iluzii cu privire la „organicitatea” apriorică a Europei. Interesante, în acest sens, sunt observaţiile critice ale lui Radu G. Ţeposu dintr-o carte apărută în 1996, la Craiova – Revenirea în Europa: „Europa nu este o civilizaţie în sens istoric, ci într-unul eminamente comportamental. Cultura ei este eclectică. Civilizaţia sa, de asemenea. Devenit simbol al ieşirii din barbarie, spiritul european a ajuns, deseori, şi semnul neliniştii anxioase, al convulsiei şi al angoasei. Îi lipseşte spiritului european, virilitatea, robusteţea. Europa e mai degrabă reflexivă şi artistă decât pragmatică şi abilă. Este inconsecventă şi agitată, n-are strategii de durată. E lipsită de spirit mesianic.” Toate acestea o fac vulnerabilă în faţa altor civilizaţii şi gata să cadă în faţa unor ideologii totalitare, cum s-a întâmplat în secolul al XX-lea, sau, mai recent, în faţa expansiunii şi migraţiei islamice. Or, fervoarea „integrării” noastre, fără condiţii, sesiza acelaşi Radu G. Ţeposu, nu-i altceva decât „o exacerbare până la nevroză a idealului sincronizării de altădată”.
Mihai Cimpoi crede că ne-ar fi de folos imaginea lui Nietzsche asupra unei Europe policentrice, nu eurocentrice, o Europă care să se revendice deopotrivă din creştinism (recuzat de autorul lui Zarathustra), dar şi din izbânzile spiritului grec. Apoi, întrucât europenismul s-a fundat şi pe cultură, Nietzsche şi-a pus întrebarea pe care cultură se va întemeia Europa unită? Soluţia lui a fost tot spiritul grec. Pentru Mihai Cimpoi, la acesta trebuie adăugat, în ceea ce ne priveşte, romanitatea dacică românească: „Faptele noastre culturale concrete dovedesc că europenismul e codificat genetic în fiinţa noastră marcată de o romanitate iubitoare de luciditate, de exactitate geometrică, adică de ordine, de limpezime. Europenismul este esenţialmente un dat ontologic al românismului.” Cu alte cuvinte, europenitatea românească este un măr de aur de găsit acasă, după călătoria iniţiatică în labirintul Europei occidentale. Urmează argumentaţia finală: „În spiritul vechilor greci creatorii noştri exponenţiali au avut o viziune asupra lumii prin plinurile ei. O voinţă irezistibilă de sinteză, prin excelenţă europeană, cultura română a materializat-o într-un permanent spirit umanist, enciclopedico-titanian de la Nicolae Milescu Spătarul şi Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Heliade Rădulescu şi Nicolae Iorga până la – să zicem – George Călinescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga şi Constantin Noica. Eminescu e un european în substanţa viziunii sale de mare poet al fiinţei, viziune care urcă pe o largă scară ontologică ce însumează întreg spectacolul heideggerian al arătărilor/ascunderilor firii. Fundamentala temă a lumii ca teatru (theatrum mundi) este abordată cu nuanţe ale înţelegerii româneşti de Creangă, Caragiale şi Ionescu, acesta impunând formula absurdului. Organicismul românesc este contribuţia noastră adâncă la reprezentarea europeană a mersului istoriei, evoluţiei formelor şi înnoirii revoluţionare a fondului. Camil Petrescu concepea realitatea necesară ca pe un «sistem existenţial», iar Liviu Rebreanu a realizat prin cele mai bune romane ale sale (Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor) o sinteză a fiinţei cu «dinamismul şi fluiditatea» şi cu totalitatea «viului» printr-un «realism al esenţelor». Am participat la impunerea celor mai importante paradigme ale modernismului şi postmodernismului: trecerea de la modelul imitativ la cel meta-ficţional şi non-ficţional, de la paradigma totalităţii la cel pluralist şi fragmentarist, de la cuvânt la ne-cuvânt şi tăcere (Lucian Blaga şi Nichita Stănescu sunt exponenţii acestei direcţii). Am făcut filosofie a culturii (prin Blaga, Uscătescu), am dat lumii poate cel mai mare mitograf (Mircea Eliade) şi cel mai mare lingvist (Eugen Coşeriu)./ E mult, e puţin pentru a demonstra europenismul nostru esenţial?”
b) Recuperarea exilului
În „poiana fierăriei lui Iocan a criticii”, s-a ivit şi controversa asupra creatorilor din exil. După Mihai Cimpoi, chestiunea ridică „două aspecte complementare”: e necesară, mai întâi, o „teorie generală a exilului, o ontologie chiar a lui, care să-i stabilească specificitatea, impactul pe care îl are asupra fiinţei exilatului şi raporturilor ei cu Lumea, Cosmosul, Timpul, Spaţiul, asupra Identităţii acesteia, care rămâne mereu o rană deschisă”. Al doilea aspect ar fi stabilirea principalelor categorii de exilaţi. Exilul, ca atare, implică o condiţie existenţială aparte, producând „fisuri identitare de ordin metafizic şi ontologic”, care-l închid pe exilat „într-o sferă monadică de unde nu mai poate practic ieşi” . Pentru exilat, care-şi „«toarce» viaţa din propriul «fuior» sufletesc, aşa cum păianjenul îşi ţese plasa din propriul fir salivar”, dimensiunile prezentului şi viitorului se consumă ca trecut, „autoreferenţialul luând fiinţă dintr-o continuă rumegare a amintirilor şi permanentă raportare la rădăcinile genetice, la viaţa sa anterioară” .
O asemenea convingere, la Mihai Cimpoi, derivă chiar din condiţia lui de exilat interior, căci Basarabia ilustrează, cu asupra de măsură, acest tip de exil, mai rău decât toate, probabil. Dezvoltarea „monografică” a ideii o realizează criticul în cartea Basarabia sub steaua exilului (1994), dar şi în numeroase alte scrieri despre scriitorii basarabeni, în variantele monografice dedicate lui Grigore Vieru, ca să nu mai vorbesc de O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ale cărei originalitate şi dramatism existenţial vin chiar din această condiţie a exilului interior. Românii basarabeni care n-au părăsit locurile de baştină s-au simţit înstrăinaţi în propria casă, sub regimul opresiv sovietic de ciclopică rusificare. Nu mai vorbim de cei din teritoriile româneşti intrate în componenţa Ucrainei. Finalmente, după aproape două secole de „exil interior”, românii basarabeni au fost condamnaţi la o dedublare a personalităţii, la o conştiinţă sfâşiată, cum am numit-o în cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii, atunci când nu s-au lăsat complet asimilaţi la panslavism. Doctrina moldovenismului este aspectul aberant insinuat în sufletul românilor basarabeni, menită să aducă ruptura definitivă de românitate. Cei care n-au putut suporta sau adera la „exilul interior”, fie au fost condamnaţi la exilul exterior în Siberia şi în alte teritorii sovietice, fie au ales exilul exterior în Occident. Aşadar, exilul interior a generat alte forme de exil, iar fenomenul s-a produs şi-n Ţară: exilul exterior şi autoexilul exterior. Emil Cioran ar ilustra tipul de „exilat absolut”, „Care acceptă lesne condiţia de apatrid total (de fiinţă desubstanţializată care este «fără vreo urmă de fiinţă, un înec fericit, un dezastru incomparabil»), refuzând vechile şi noile rădăcini identitare.”
Un alt model de exilat exterior este tipul „Ulysse intelectual, descris de Mircea Eliade, care porneşte pe drumul spre Centru, condamnat de «zei», adică de forţele oculte care-i influenţează şi decid destinele, acest nou Ulysse trebuie să aibă darul de a înţelege sensul ascuns al rătăcirilor sale şi să le conceapă ca pe o lungă serie de încercări iniţiatice şi de obstacole, pe drumul care-l readuce acasă, spre Centru” . Un al treilea tip este exilatul care prinde rădăcini în cultura de adopţie şi, astfel, îşi creează o dublă identitate. Mihai Cimpoi mai menţionează exilatul care nu se poate adapta şi care, în alt mediu, îşi pecetluieşte „moartea artistică” .
O problemă aparte a creaţiei exilului, după 1989, o constituie recuperarea şi valorificarea acesteia în Ţară. Din păcate, şi aici a intervenit criteriul politic. Într-o primă fază, cultura exilului a fost supralicitată în bloc, ca fiind singura creaţie liberă, demnă de a intra în patrimoniul naţional, spre deosebire de literatura din Ţară, care a fost deformată de regimul comunist. S-a vorbit, în acest sens, de „o Siberie” a spiritului, idee teribilistă şi pernicioasă în radicalismul ei. S-a ivit şi orgoliul, un „complex de superioritate” al celor care au creat în exil, de unde şi tentaţia de a privi, de pildă, literatura care s-a scris în Basarabia, în Bucovina nordică, în Serbia românească, de sus, ca fiind provincială, „păşunistă”, „tradiţionalistă”, „întârziată”, „sămănătoristă” etc. Mihai Cimpoi respinge toate aceste rătăciri în noul labirint al „fierăriei lui Iocan” şi consideră că singurul criteriu valabil şi rezistent, în timp, este cel estetic, fără a respinge şi pe cel etic: „(Re)considerarea valorilor din afara ţării implică respectul criteriului valoric, ca în cazul oricărei evaluări, al universalului principiu al «autonomiei esteticului» şi al adevărului că valori se creează în orice condiţii şi orice mediu, acasă sau în străinătate.”
Astfel, consideră Mihai Cimpoi (şi aici se dovedeşte solidar cu Eugen Simion), singurele revizuiri critice valabile sunt cele preconizate încă de Eugen Lovinescu, validabile pentru întreaga literatură creată în istoria românilor, nu doar după cel de Al Doilea Război Mondial sau după „revoluţia” din decembrie 1989.

Theodor CODREANU</strong

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s