„CRUDA TAINĂ” EXISTENŢIALĂ EMINESCIANĂ

Mihai Cimpoi

Dacă e să-l surprindem pe Eminescu într-o imagine-sinteză, într-un chip-sumum, am putea recurge la diferite poezii; relevantă este, întâi de toate, „panorama deşertăciunilor” Memento mori, în care poetul „ascultă cu adâncime glasul gândurilor sale” şi „uriaşa roată a vremii înapoi o întoarce”.
Fireşte, finalul marelui poem ne aduce, în cheia obişnuitului mod metapo(i)etic sub semnul desfăşurării legii dinamice a contradictoriului (în sensul lui Ştefan Lupaşcu), mărturia unei edificări piramidale a gândurilor (a „popoarelor de gândire” – supradimensionare hiperbolică ce sugerează hybrisul meditaţiei), dar şi „ a unui grăunte de-ndoială” care se mestecă în adevăruri şi risipeşte în vânt „popoarele de gândire” punându-l pe poet în faţa Zadarului.
Se leagă aici, încă o dată, nodul tragic al cugetării eminesciene, străbătute de vânturile reci şi devastatoare ale dialecticii – „Ca s-explic a ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri,/ Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.
Răspunsurile stăruitoare la obsesivele şi fundamentalele întrebări „de tine” („Cine eşti?”, „Care este chipul tău?”) devin mute, se relativizează, se pun sub semnul neantizator al zădărniciei ecleziastice: „Cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine,/ Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine/ Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;/ Nici un chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie/ Nu-i etern, ci cu mari cete d-înger, de fiinţă o mie./ C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev”.
Meditaţia interogativă, interogaţia fiind axul mitopo(i)eticii eminesciene, se referă în continuare la Timp, cel care măsoară intervalul de la naştere până la moarte şi cel care nici el nu dă nici un răspuns aşteptat, semănând cu un Sfinx mut, figurat şi el altă dată, în poezie şi în publicistică: „Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire,/ Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,/ La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi?/ Nu!… Tu măsuri intervalul de la leagăn pân-la groapă,/ În ăst-spaţ’ nu-i adevărul. Orologiu eşti [ce sapă…]/ În nedând v-o dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi”. Continuă lectura

De academic Publicat în carti